Sunt profiturile nesimțite? Cazul lui Dragoș

Despre întreprinzători români și de ce sunt eroii noștri din linia a doua a frontului

Dragoș, un antreprenor român, deține de câțiva ani buni o firmă ce produce uniforme pentru cadrele medicale, uniforme pentru bucătărie, șorțuri personalizate pentru angajații din diverse restaurante. Când cererea pentru astfel de produse era redusă, își ținea afacerea în viață și, implicit pe cei 12 angajați, cu retușuri croitorie sau croitorie pe comandă.

De câteva luni, întrucât restaurantele s-au închis, iar oamenii nu-și mai fac costume și rochii pe comandă, afacerea lui Dragoș risca să se închidă din lipsa cererii. Totuși, pentru "a ține în viață" activitatea și a nu trimite în șomaj mâna de angajați pe care o avea, Dragoș a decis să mute producția de la bunurile ce nu mai au cerere la bunuri cerute pe piață în contextul pandemiei. Simplu spus, a început să creeze tiparele necesare, să facă necesarul de materii prime (țesătură, elastic, ață etc). Apoi, a trebuit să verifice care sunt reglementările naționale și europene pentru a putea comercializa măștile sale. A obținut, nu foarte ușor, certificarea OEKO-TEX. Iar măștile pe care le produce sunt refolosibile, ceea ce nu este un aspect deloc de neglijat în condițiile penuriei existente.

Înainte de a-și pune întrebarea cu ce preț să vândă măștile, a trebuit să vadă cu ce cost unitar poate să producă o mască. Nu a fost deloc surprins să constate că, de exemplu, țesătura din care se face masca avea un preț mult mai mare față de anul trecut. Furnizorul extern a justificat creșterea de preț prin creșterea cererii și imposibilitatea de a crește producția (pe termen scurt). În plus, furnizorul său a spus ca și el achiziționează deja materiile prime mai scump (din același motiv). Iar schimbările pe întreg lanțul de producție pot continua...

Dragoș, mânat mai degrabă de interesul profitului și de dorința de a da de muncă angajaților săi decât de interesul social, a decis sa achiziționeze de la furnizorii săi materiile prime necesare: elastic, țesătură, ață, cutii pentru ambalare etc.

Din cauza creșterii cursului euro, achiziționarea materiilor prime necesare a devenit și mai scumpă decât anticipa el, creând astfel o presiune asupra costului de producție. Însă, Dragoș decide să continue producerea și oferirea măștilor pentru clienții din Romania deoarece prețul actual al pieței reușea sa îi acopere cu puțin costul de producție, în condițiile în care el a decis să nu facă rabat la calitate.

Prețul de vânzare pe bucata este de 9,9 lei dacă se achiziționează minim o cutie de 20 bucăți. Iar prețul poate să scadă pentru achiziții foarte mari, cum este cazul spitalelor și Ministerului Sănătății. Capacitatea sa actuală de producție este de maxim 20.000 buc/zi.

Câteva întrebări de reflecție pentru cei ce susțin intervenția guvernului și plafonarea prețurilor nesimțite:

1. Este mai bine pentru cumpărători (individuali sau instituționali) că Dragoș a decis să acopere o parte din penuria de măști existentă pe piață?

2. Este bine pentru angajații lui că au de munca în loc să intre în șomaj tehnic?

3. Este bine pentru stat ca în loc să plătească șomaj tehnic, va primi impozite și taxe de la firma lui Dragoș? Atât cât va primi.... dar tot e mai bine decât deloc.

4. Daca guvernul ar plafona prețul măștilor pe piață să zicem la 1 leu pentru a lupta contra "profiturilor și prețurilor nesimțite", Dragoș va mai produce măști? Ce se va întâmpla cu angajații săi?

5. Ne-ar fi fost mai bine nouă, cumpărătorilor de măști, ca Dragoș să nu fi existat?

Pentru a fi corecți până la capăt, trebuie menționat că există într-adevăr profituri nesimțite, dar nu cele obținute așa cum au fost obținute de Dragoș pe o piață liberă, în care el și-a investit propriul capital și și-a asumat riscul antreprenorial în a oferi o alternativă pe piață. Este vorba de acele profituri obținute de cei numiți antreprenori politici, care se folosesc de conexiunile lor guvernamentale pentru a furniza la supra-prețuri entităților publice diverse bunuri atât de necesare astăzi. Și mai este vorba de profiturile obținute de reprezentanții guvernamentali care au semnat și probabil vor continua să semneze astfel de contracte.

Despre plafonarea preturilor!

Intrucat asistam in prezent la o avalansa de idei construite in jurul necesitatii de a plafona preturile, voi incerca sa explic (si sper eu, sa conving pe cat mai multi dintre noi) ca efectele economice negative sunt mult mai mari decat visurile politice "pozitive".

Abordarea teoretica:

Motto: Cresterea pretului unui bun reflecta penuria acestuia in raport cu cererea existenta pe piata!

Cum rezolva piata aceasta problema?

• pe latura cererii: in conditiile in care este scump, bunul aflat in penurie va "merge" catre cei ce au cea mai mare nevoie de el, adica catre cumparatorii care sunt dispusi sa plateasca cel mai mult. 
• pe latura ofertei: atrasi de cresterea pretului, unii intreprinzatori vor putea decide alocarea resurselor (capitalului) de la bunul X la bunul Y al carui pret a crescut. Prin urmare, oferta din bunul respectiv va fi mai mare ceea ce va atrage in timp scaderea pretului pietei (odata ce oferta devine tot mai mare si echilibreaza cererea) 
• In final, observam ca informatiile incorporate in pretul pietei ajusteaza comportamentul producatorilor si consumatorilor.  

Cum rezolva statul aceasta problema?

• pe latura cererii: prin impunerea unui pret maximal ( mai mic decat cel existent in acel moment pe piata), guvernul urmareste sa ajute consumatorii, ieftinindu-le acel produs. In concluzie, cererea din acel bun va fi mai mare. 
• pe latura ofertei, impunerea unui pret mai mic, scade stimulentul producatorilor de a mai produce acel bun ca urmare a reducerii profitabilitatii (sau chiar a unei profitabilitati negative). In concluzie, oferta din acel bun va fi mai mica. 
• in final, vor fi tot mai multe "cozi la magazin" si rafturile golite aproape instantaneu. Putem spune "Adio" bunurilor vandute legal si "Bine ai venit" piata neagra! 

Morala: nu e musai nevoie sa testam noi teoria economica, e de ajuns sa ne uitam la cazul destul de recent din Venezuela!

Meniu la Business Lunch: starter - FMI si guvernul, fel principal - Romania si libertatea economica, desert - creditele in CHF

Am fost invitat saptamana trecuta la Money Channel pentru a discuta despre recentele negocieri ale guvernului Romaniei cu FMI, despre cat de bine sta Romania in clasamentul Libertatii Economice si, nu in ultimul rand, despre soarta celor care au contractat credite in CHF. Detalii aici

Raspunsul meu adresat Victoriei Stoiciu. Subiect salariul minim

In urma cu cateva zile, doamna Victoria Stoiciu a postat pe Contributors comentariul sau pe marginea scrisorii noastre deschise avand ca tema salariul minim. Textul integral il gasiti aici.

In continuare, puteti citi raspunsul meu la cateva din comentariile sale, publicat de asemenea pe site-ul respectiv la sectiunea comentarii:

Stimata d-na Victoria Stoiciu,

mentionez inca de la inceput ca sunt unul dintre semnatarii scrisorii cu pricina. Va multumesc in numele colegilor pentru aplecarea atentiei dvs catre cele scrise de noi. Va multumesc totodata pentru comentariile critice la adresa ideilor expuse de noi pentru ca, nu-i asa, critica constructiva este absolut necesara omului de stiinta preocupat de gasirea adevarului stiintific pentru binele sau si al societatii in care traieste.

Imi permit - daca sunteti de acord - sa pornim in discutia noastra virtuala de la niste ipoteze de lucru cu care sper ca putem fi de acord:

1. salariul este un pret platit de angajator (purtatorul cererii) pentru munca prestata de angajat (purtatorul ofertei de munca) in conditiile unor negocieri purtate liber.

Comentariul meu la aprecierile dvs: daca angajatul este de acord si semneaza ca vrea sa fie "exploatat" (dupa cum spuneti dvs) de ex. pentru suma de 500 lei, care ar fi caderea dvs sa spuneti ca este inacceptabila incheierea unui astfel de contract, in ciuda acordului explicit al ambelor parti? In calitate de tert (chiar si economist fiind), eu nu pot aprecia ex-ante valoarea muncii acelui individ oricat de mult mi-as dori. Pentru simplul motiv ca nu stiu nici abilitatile reale ale angajatului, nici alternativele acestuia de angajare, nici disponibilitatea de plata a patronului pentru munca ce urmeaza a fi facuta.

Va rog sa nu ma interpretati gresit: NU sustin ca o astfel de suma este suficienta macar pentru a acoperi traiul zilnic!!! Insa in calitate de formatori de opinie (fiecare la locul lui in societate), trebuie sa analizam obiectiv lucurile. Credeti ca daca angajatul ar fi avut si/sau stiut de o alta alternativa de angajare in alta parte (unde munca lui sa fie apreciata la o valoare mai mare) ar mai fi fost dispus sa se lase exploatat de acel patron pentru 500 lei. Rezonabil este sa prezumam ca raspunsul este NU. Prin urmare, nu spun ca angajatul respectiv ar trebui sa-i ridice statuie patronului sau, dar trebuie sa recunoasca macar ca este "raul cel mai mic" pentru el.

Puteti opina ca ar fi mai bine sa stea degeaba si sa primeasca ajutor social de cca. 300 lei decat sa munceasca 21 zile pentru 500 lei cat am exemplificat eu anterior. Da, ar putea. Dar decizia aceasta trebuie sa-i apartina DOAR lui, nu noua, in functie de preferintele si stringentele sale si nu de aprecierilor noastre subiective - pentru ca atunci am iesi de pe taramul pozitiv al stiintei si am intra (vrem nu vrem) in zona normativa a judecatilor de valoare.

Retineti inca un lucru important referitor la ceea ce am spus mai sus: poate presupuneti ca patronul are o putere de negociere mai mare in raport cu potentialul angajat! Este foarte probabil, mai ales acum in perioada de recesiune prelungita cu o rata a somajului ridicata. Dar nu poate da nimeni vina pe patron cu privire la acest lucru! Si va explicati destul de simplu. Insa va ofer un argument suplimentar sa vedeti ca situatia patronului nu este asa de roza precum pare: cand isi vinde produsele pe piata se va confrunta la randu-i cu o multitudine de clienti care sunt foarte pretentiosi, care vor sa cumpere produsul (realizat si cu munca angajatului respectiv) doar daca ii dai discount mai mare decat magazinul vecin etc. Prin urmare, daca intelegem ca de fapt patronul este cel care se afla in menghina preturi - costuri de productie, vom putea desprinde faptul ca preturile determina costurile si nu invers. Daca populatia - prin deciziile de cumparare in functie de venit - impune patronilor preturi mai mici, tot la fel patronii atunci cand vor achizitiona materii prime vor fi nevoiti sa liciteze preturi mai mici, sa cumpere forta de munca mai ieftina sau, in ultima instanta, sa substituie munca cu capital tehnic.

Va ofer un exemplu empiric destul de usor de urmarit: in conditiile in care procesul de creditare de la banci facilita oamenilor achizitionarea de case, pretul acestora crestea substantial de la o luna la alta. La randul lor intreprinzatorii din domeniu erau atrasi de mirajul construirii de case si al profitului. Dar pentru asta aveau nevoie de factori de productie mai multi (materiale de constructii, forta de munca, utilaje etc). Probabil va aduceti aminte cum crestea pretul cimentului, fierului. La fel se intampla si cu salariile cerute de angajati, indiferent ca aveau sau nu calificarea necesara. De ce? Simplu. Pentru ca fiind din ce in ce mai putini disponibili pe piata, puterea lor de negociere crestea. Evident ca si patronii mareau pretul caselor scoase la vanzare, dar ceea ce vreau eu sa va fac sa intelegeti este tocmai dinamica si interconectivitatea dintre cele doua piete (cea a bunurilor si cea a factorilor de productie). Nu degeaba spunem in economie ca cererea de munca deriva din cererea de bunuri!!!!  

2. salariul minim (la fel ca orice alt pret minim) este in mod aprioric peste nivelul stabilit in mod liber pe piata.

Daca lucrurile nu ar sta asa, atunci va intreb la ce bun salariul minim?! Va sigur ca daca salariul minim ar fi stabilit la 300 lei lunar, interventia guvernului nu va produce nicio modificare a salariilor existente pe o piata libera (in care salariul este agreat liber intre parti fara raportarea la o limita artificiala a guvernului).

Dupa cum bine stiti, costul total cu salariul minim al unui angajat nu este  suma neta  de 636 lei oferita angajatului, ci 1044 lei (net + toate contributiile virate de firma la stat. Daca salariul minim brut garantat in plata va creste la 1050 lei - cum doreste guvernul - anvelopa salariala totala ce trebuie suportata de patron este 1292 lei, adica cu 248 lei mai mult decat in prezent (la nivelul unui an, efortul suplimentar este de 2.976 lei cu acel angajat).

Iar daca acceptati functionarea legii cererii, veti intelege cu usurinta de ce atunci cand un pretul unui anumit factor de productie (cu o  valoare data a productivitatii marginale) creste, cumparatorul- patron va incerca substituirea lui cu un altul relativ mai ieftin. La acelasi salariu acordat, va prefera pe cel ce are o productivitate mai mare. Tocmai de aceea spuneam noi in scrisoare ca salariul minim nu mareste veniturile celor angajati si care au productivitatea cea mai mica, ci ii face mai degraba someri. Iar exemplele celor afectati continua cu tinerii fara experienta, cu etniile discriminate etc. Inchipuiti-va spre exemplu, un rrom care doreste sa se angajeze chiar pentru un salariu de 500 lei (stiind ca nu are experienta, dar si pentru ca este constient ca poate fi obiectul unei discriminari negative pe piata muncii). Singura lui modalitate de a se promova - si a-i fi un pic mai bine decat asistat social - este sa-i ceara  patronului un salariu mai mic decat un angajat de etnie majoritara care cere sa spunem 636 lei. Daca ar fi discriminat, patronul ar fi trebuit sa suporte din buzunar diferenta de 136 lei drept cost al discriminarii. Ce se intampla daca statul obliga patronul sa plateasca 636 lei pentru munca unui angajat, indiferent ca este majoritar sau minoritar? Ii reduce patronului costul discriminarii la zero.

Dar substituirea poate fi facuta si cu elemente de capital tehnic fix. In masura posibilitatilor, patronul nostru, presat de preturile mici cerute de clienti si de nevoia de a supravietui pe piata, va incerca inlocuirea muncii care a devenit artificial mai scumpa (fara un plus de productivitate) cu utilaje, tehnologii care sa faca acelasi lucru. Prin urmare, noi spunem ca nu este inelastic la dinamica salariului pentru ca nici piata nu este inelastica la pretul practicat de el pe piata.

Sau poate fi sacrificat pur si siplu locul de munca. Este decizia individuala a patronului si nu indraznesc sa-i spun eu ce sa faca pentru ca nu se cade si pentru ca nu am niciun drept so fac. Eu pot insa sa constat si sa analizez comportamentul sau si trebuie sa recunoastem amadoi ca (in mod cert) nu vom asista la cresterea numarului angajatilor sai.

Daca am putea creste artificial salariile oamenilor fara a tine cont de legitatile economice fundamentale, eu cred ca n-ar trebui ca guvernul sa se limiteze doar la 1050 lei pentru ca in fond plusul net este de doar 141 lei, oricum insuficienti pentru acoperirea cosului lunar de consum. Incercati sa va imaginati cum guvernul va creste de la 1050 lei la 2050 lei, apoi la 3050 lei, 4050 lei... pentru a ajunge din urma salariul minim al tarilor dezvoltate. Tot vrem sa ajungem la nivelul lor, nu-i asa? Exercitiul pe care vi-l propun nu trebuie considerat lipsit de utilitate practica, ci din contra. Ne ajuta pe toti sa intelegem cum stiinta economica este necrutatoare fata de erorile de logica (vorba lui Thomas H. Huxley).  

Ar mai fi multe lucruri de spus si analizat. Totusi, nu pot sa inchei fara sa spun urmatorul lucru. Desi ar putea parea o masura buna in ochii multora, in ochii economistilor lucrurile se vad altfel nu pentru ca noi, economistii, vrem sa fim impotriva poporului, ci pentru ca noi intelegem poate mai bine efectele pe termen scurt cat si pe cele pe termen lung, efectele asupra celor vizati cat si asupra celor care nu se vad, ca sa-l citez pe F. Bastiat.

In final, manat de dorinta sincera de a avea in continuare o dezbatere deschisa si specifica tinutei academice, imi permit sa deschid o punte a solutiilor ce ar putea fi acceptate de toti, indiferent ca sunt sau nu impotriva salariului minim. Daca suntem cu adevarat preocupati de binele celor napastuiti (cum i-am numit eu in titlul articolului postat pe blogul personal), exista solutii mai bune decat cresterea salariului minim: introducerea unei deduceri fiscale suplimentare pentru cei ce venitul salarial sub nivelul XXX astfel incat sa le creasca veniturile nete cu 141 lei (diferenta exacta dintre 636 si 777 lei salariile nete prezent si viitor).

Iar daca guvernul si apologetii sai nu vor dori acest lucru (ceea ce nu vreau sa va surprinda), va veti da seama ca de fapt nu le pasa de cei multi si napastuiti pe umarul carora plang, ci doar de finantele bugetului de stat! Nu-i asa ca e bine sa faci bine, dar sa fie pe spatele altuia?! 

Daca vreti BINELE celor mai napastuiti de soarta, NU cresteti salariul minim! Scrisoare deschisa adresata guvernantilor

Am semnat alaturi de cativa profesori de economie, intreprinzatori privati si altii preocupati in mod real de binele fiecarui locuitor al cetatii numita  Romania, o scrisoare deschisa trimisa Presedintelui, Guvernului si ministrului de resort in care sustinem ca este o masura anti-economica si loveste predilect chiar in cei pe care guvernul doreste sa-i ajute.

Argumentele mele, pe care fiecare este liber sa le analizeze, sustina sau chiar sa le critice, sunt prezentate aici.

Recenzie la "Capitalismul. Logica Libertatii"

Este o recenzia scrisa de Claudiu Vranceanu, redactor sef al WallStreet.ro, imediat dupa lansarea cartii la Humanitas. Detalii aici.

Ce mi s-a parut insa interesant este modul in care a catalogat-o: o investitie pe termen lung!

Buchanan... despre mostenirea politica a Lordului Keynes

Recomand cu caldura studentilor mei (si tuturor celor satui de idolatrizarile mainstream) ultima carte a lui Buchanan si Wagner intitulata "Democratia in deficit. Mostenirea politica a Lordului Keynes", aparuta recent la Humanitas. Pentru cei care au citit deja "Economia intr-o lectie", aceasta carte reprezinta poate cea mai buna continuare a lecturii in domeniul economic. Veti vedea, inca o data, cum teoria keynesista este o Matrioska ce ascunde picioare (fundamente) de lut.

Si va asigur ca introducerea facuta de Tollison nu surprinde toate invatamintele ce pot fi trase din aceasta carte....„Democraţia în deficit reprezintă una dintre primele încercări cuprinzătoare de a aplica principiile analizei opţiunilor publice la teoria şi politica macroeconomice. Preocuparea centrală a cărţii a fost de a examina preceptele simple ale economiei keynesiste prin prisma teoriei opţiunilor publice, ea deschizând calea către teoria modernă a ciclului economic-politic. Analiza opţiunilor publice este într-un contrast izbitor cu analiza timpurie a keynesiştilor şi monetariştilor, care presupuneau că economiştii se situează în afara şi deasupra politicului, oferind politicienilor şi bancherilor centrali sfaturi care vor fi adoptate automat. Această abordare a macroeconomiei este astăzi depăşită datorită unor lucrări precum Democraţia în deficit, interesate de regulile de poli tică fiscală şi monetară chemate să ghideze politica monetară pe termen lung.“

PS. Il felicit pe prietenul si fostul meu coleg, Radu Simandan pentru initiativa de a traduce aceasta lucrare.

Relatari dure din Grecia secolului XXI

As mai putea intitula acest post si "Atentie, romani! Nu radeti... pt ca se ia!" Ceea ce este publicat intr-un material din WSJ pare desprins din vremuri foarte indepartate. Dar, surpriza! Este chiar Grecia zilelor noastre, o tara prabusita din mai toate punctele de vedere. Cititi-l cu luare aminte!

Iata un extras: "For decades, Panagiotis Triantafyllopoulos worked in Athens as a printer and graphic designer, most recently making slick packaging for multinational drug companies. Now the 54-year-old spends his days gathering firewood, tending chickens and preparing for the olive harvest in this hillside village in southwestern Greece. Unable to find a job more than two years after he was laid off, Mr. Triantafyllopoulos felt he had little choice but to return to his birthplace here this past summer and try to survive on what he can glean from his family's small plot of land. "I'm a nouveau poor," said Mr. Triantafyllopoulos, who went to Athens as a teenager in 1975, part of a wave of young people moving from Greece's agricultural hinterland to its cities. "It was a difficult decision to come back. We had dreams of something bigger."

Aceleasi vise le-au avut si probabil inca le mai au multi romani. Insa, parca distanta dintre vis si realitate devine tot mai mare. Tocmai de aceea este bine ca noi sa incetam sa mai ignoram importanta votului electoral   si sa ne mai lasam in continuare pacaliti de acei politicieni care vad gogosi peste gogosi... ca doar nu-i doare aluatul! Atfel directia e una singura: sa ingrosam randurile celor care se intorc in mediul rural, la autoconsum si sistemul economiei arhaice. 

PS: recomand cu caldura sa cititi postul De ce vand politicienii gogosi? al prietenului meu Bogdan Glavan.

De la Krugman citire: nimeni nu intelege deficitul bugetar!

Chiar de 1 ianuarie, Paul Krugman isi varsa offf-ul in Ney York Times. Iar acest offf (offf, mai, mai!) este legat de faptul ca nimeni, in afara de el, of course, nu prea intelege cum vine treaba cu deficitul bugetar. De ce acesta nu e rau, ci mai degraba bun! De ce nu trebuie privita problema imprumuturilor statului in mod similar cu cea a imprumuturilor unei familii obisnuite! etc... Sursa aici.

   

Spune Krugman, referitor la ultima problema: "First, families have to pay back their debt. Governments don’t — all they need to do is ensure that debt grows more slowly than their tax base. The debt from World War II was never repaid; it just became increasingly irrelevant as the U.S. economy grew, and with it the income subject to taxation."

Deci, spre deosebire de familii care trebuie sa isi adapteze (a se citi "reduca") cheltuielile de consum prezente (si viitoare) pentru a-si plati datoriile, guvernul nu trebuie sa-si faca asemenea griji! Atata timp cat datoria publica va creste intr-un ritm mai lent decat masa impozabila, toata datoria de care vorbim se va plati din taxe si impozite bine merci, iar in cativa ani (sau cel mult decenii) se va stinge. Eventual. Prin urmare, guvernul poate sa cheltuiasca oricat, cu conditia sa asezoneze cheltuielile angajate cu prelevarea de impozite.

Rationamentul de mai sus pare a fi solutia miraculoasa de a jongla printre "tarele" economiei, printre principiile si legile economice fundamentale. Si, nu stiu din ce motiv, noi ceilalti nu reusim sa patrundem asa adanc in strafundurile gandirii krugmaniene pentru a ne adapa cu noile strafulgerari ale intelighentiei sale!

Pai, ar fi cateva motive serioase, sa nu dam curs invitatiei, chiar daca vine de la un Nobel-ian.

Veniturile in economie (si deci "masa impozabila" a lui Krugman) nu pot creste decat daca productivitatea factorilor de productie va avea un trend ascendent. Adica, daca sectorul privat va fi lasat sa produca si sa inoveze pentru a aduce pe piata mai multe bunuri si servicii. Adica, interventionismul statului sa fie tot mai mic. Ori atata timp cat statul doreste sa extraga si sa cheltuiasca o parte tot mai mare din venitul national, nu prea exista sanse de dezvoltare economica si, pe cale de consecinta, nici baza de impozitare mai mare.

Sa facem un exercitiu de logica! Sa presupunem ca, pentru a-si finanta cheltuielile tot mai mari, statul decide sa creasca impozitele pana la 80%. Sau, de ce nu, pana la 100%. Sa impoziteze tot ce misca, vorba aceea: daca-i musai, ne conformam cu placere! Adica din 100 lei venit, populatia si firmele sa nu mai cheltuiasca nimic si sa-i "doneze" obligatoriu statului. Rezultatul va fi nefast nu doar pentru cei impozitati, ci chiar si pentru stat! Pentru ca stimulentele vor fi defavorabile muncii pe principiul decat sa muncesc degeaba, mai bine stau degeaba. Sau mor. Sau plec altundeva unde rezultatele muncii mele sunt impozitate mai putin. Iar, in final statul respectiv se va alege cu tot mai putin bani!

Lucrurile aceste sunt extrem de simple si logice. Economistii au dezvoltat diferite concepte teoretice (gen efectul de evictiune sau crowding-out) care sa ilustreze efectele negative ale interventiei guvernamentale si cresterii deficitului bugetar asupra economiei reale. Dar, pana la urma, totul este de bun simt!

Krugman, in continuare: "Second — and this is the point almost nobody seems to get — an over-borrowed family owes money to someone else; U.S. debt is, to a large extent, money we owe to ourselves. This was clearly true of the debt incurred to win World War II. Taxpayers were on the hook for a debt that was significantly bigger, as a percentage of G.D.P., than debt today; but that debt was also owned by taxpayers, such as all the people who bought savings bonds. So the debt didn’t make postwar America poorer. In particular, the debt didn’t prevent the postwar generation from experiencing the biggest rise in incomes and living standards in our nation’s history."

Aici am doua contra-argumente.

Unul tine mai degraba de polemica "academica". Poate deficitul american de care vorbeste Krugman nu a facut americanii mai saraci, dar cu siguranta i-a impiedicat sa fie mult mai bogati decat ar fi fost in lipsa acestuia. Oricine valideaza analiza mea de mai sus, va fi cu siguranta de acord cu acest lucru! In plus, ar fi o eroare desprinderea unei corelatii pozitive intre marimea deficitului bugetar si nivelul de trai. Pentru iubitorii de evidente empirice, uitati-va la cat "de bine" o duc cetatenii din tarile din UE cu cele mai ridicate niveluri de indatorare publica!

Un altul tine de o abordare mai riguroasa. Situatia "datoria publica = noi suntem indatorati fata de noi insine" nu e chiar asa de neutra asa cum o descrie Krugman. Pentru ca impozitele stoarse de la noi si varate in buzunarele statului inseamna de fapt scoaterea unor resurse financiare din afara calculului economic. Adica in loc de chivernisirea (scuzati arhaismul!) si cheltuirea banului muncit din greu nu mai este facuta de proprietarul lor de drept - in conformitate cu nevoile sale concrete, ci de mofturile si interesele arbitrare ale birocratilor care decid (fie ca e nevoie sau nu) sa construiasca terenuri de sport unde nu sunt copii, sa schimbe borduri cand noi avem nevoie de canalizare etc etc. Iar aceasta ingerinta in mersul normal al economiei inseamna de fapt o risipire a resurselor economice rare. Adica, in final, societatea nici macar nu va beneficia de acelasi volum de bunuri si servicii utile satisfacerii nevoilor. Poate ca PIB-ul ar putea fi valoric acelasi, insa prin producerea unor bunuri (precum borduri si terenuri) inutile, volumul de bunuri ce satisfac nevoile reale ale publicului va fi cu siguranta mai mic. Este ca si cum cu 100 de lei in loc sa produci 50 de paini cerute de oameni, vei produce 40 de paini si 10 borduri, chiar daca ultimele nu intra in sfera nevoilor noastre.

Deci, as putea sa-i raspund lui Krugman astfel: ba da, deficitul chiar i-a facut pe americani mai saraci!  

Tony Blair despre "succesurile" foreign aid

Fostul prim-ministru al Marii Britanii, Tony Blair, scrie un articol in Washington Post despre rezultatele exceptionale ale asistentei financiare externe... mai ales cele inregistrate de continentul african.

Incepe cu o incursiune de jumatate de secol in istorie, aratand cum Koreea de Sud s-a transformat din primitor de ajutor financiar extern in donator international...

"Fifty years ago, the scene in Busan, South Korea, would have been a familiar image of international aid: sacks of grain stacked precariously on a crumbling dockside. The backdrop would have been a country emerging from war and dependent on outside assistance to meet the most basic needs. But when national and development leaders gather in Busan this week to discuss the future of aid, they will see a very different place: the fifth-busiest commercial port in the world, transporting advanced technologies around the globe. This, writ small, is the Korean miracle — the transformation of a country from aid-dependent to aid donor."

Si apoi isi indreapta atentia catre progresele recente ale tarilor africane...

"Things are already moving in the right direction. While the West has experienced a decade of sluggish growth, emerging economies have taken up the slack — 19 economies, including eight in sub-Saharan Africa, more than doubled in size from 2000 to 2010. Meanwhile, health and education are improving. In just one example, 10 times more people were receiving treatment for HIV-AIDS from 2003 to 2008 than was the case a decade earlier. And while the Arab Spring has rightly received the world’s attention, the steady political change south of the Sahara could be as significant in the long term. In the 1980s there were three truly free elections in sub-Saharan Africa." 

Fiind totodata preocupat de o imbunatatire vizibila a nivelului de trai din Africa, el propune si anumite directii strategice pe care le voi comenta ulterior:

"All societies, no matter how wealthy, need governments that can deliver tangible improvements in the lives of their citizens and be held to account for the results."

"To strengthen governance, we should help governments to develop the capacity they need to deliver for their citizens."

"But the rich world has a role in opening up its markets and ensuring that global trade rules are fair."

Unde greseste fostul prim-ministru britanic?

In primul rand, cazul Koreei de Sud ar fi trebuit sa-l orienteze catre cu totul alte masuri de politica economica decat cele propuse in final. Pentru ca dezvoltarea acestei tari nu s-a bazat pe "intinsul mainii" pentru a primi de pomana ci pe baza reformelor economice luate de generalul Park imediat dupa 1960, in vederea deschiderii economiei asiatice catre comertul exterior si catre initiativa privata. Dupa nici doua decenii, Koreea inregistrase progrese economice importante, chiar daca Park nu se dovedise chiar ortodox in politica. De fapt, cele doua tari koreene sunt o dovada vie a faptului ca dezvoltarea economica nu este rezultatul planificarii centralizate si a marinimiei guvernului, ci doar al libertatii economice si pietei.

In al doilea rand, performantele inregistrate de continentul american nu sunt nici pe departe atat de rasunatoare. Iar daca exista cateva exemple de iesire din capcana saraciei, cu siguranta nu se datoreaza ajutorului extern, asa cum am explicat aici si aici.  

In al treilea rand, pentru ca stiinta economica are niste principii fundamentale pe care politicul nu le poate schimba dupa bunu-i plac. De exemplu, alocarea resurselor prin intermediul mainii vizibile, greoaie si coercitive a statului nu poate fi la fel de eficienta precum alocarea lor prin intermediul mainii invizibile si voluntare a pietei pentru un motiv simplu de inteles: lipsa proprietatii private si a preturilor libere fac imposibil calcului economic. Sau un alt exemplu: atunci cand guvernul tipareste bani cu nemiluita, preturile cresc, puterea de cumparare scade si are loc o redistribuire arbitrara a avutiei in societate. Si asa mai departe...

In al patrulea rand, daca guvernul vrea sa imbunatateasca viata supusilor sai ar trebui sa se abtina de a mai "face atata bine". Pentru ca guvernul pentru a  face un bine lui X trebuie sa-i faca automat un rau (de cele mai multe ori mai mare) lui Y prin faptul ca-l impoziteaza. De exemplu, pentru a-i oferi 400 de lei "subventie la caldura" lui Popescu, va trebui sa colecteze de la Ionescu ceva mai mult de 400 de lei... ca doar functionarul public insarcinat cu hartoagele subventionarii trebuie sa manance si el, nu-i asa?

In al cincilea rand, pentru ca nu piata libera pune stavila dezvoltarii comertului exterior al tarilor africane, ci tot guvernantii tarilor dezvoltate, prin instituirea a tot felul de bariere tarifare si netarifare in calea exporturilor africane.          

Prin urmare, sfarsitul asistentei financiare externe ar fi mai degraba atins prin liberalizarea relatiilor comerciale dintre tari decat prin intarirea rolului guvernelor si a interventionalismului.

PS: Iata ce spune Wikipedia despre PM Blair:

Lui Blair i se atribuie atât meritul cât și critica mutării Partidului Labourist către centru politicii britanice, folosindu-se termenul de "Noul Labour" pentru a distinge politicile sale pentru o piață liberă, spre deosebire de politicile colectiviste pe care partidul le propunea în trecut.

Politica internă a guvernului condus de Blair a presupus mărirea semnificativă a cheltuielilor publice pentru sănătate și educație și introducerea de reforme bazate pe economia de piață în aceste domenii. Mandatul lui Blair a dus la introducerea Salariului Minim Național, taxe pentru învățământul superior, și reforme constituționale precum devolution în Scoția și Țara Galilor.

Nu-i asa ca a ramas consecvent? Chiar daca persista in confuzii economice in ceea ce priveste economia de piata autentica...
  

Noul an universitar - toate's vechi si noua toate!?

Iata-ne ajunsi in pragul unui nou an universitar!

In primul rand doresc sa transmit studentilor mai vechi si celor mai noi sa aiba totodata "vise si disciplina"... pentru ca doar avandu-le pe ambele se pot considera tineri straluciti. 

In al doilea rand, se pare ca noua lege a educatiei nr. 1/2011 aduce schimbari fundamentale in viata obstii domnului Trandafir. Dar nu voi debuta noul sezon de scris pe blog (ce-i drept, dupa o absenta de mai bine de-o luna) cu critici punctuale ale acesteia si pentru faptul ca am mai facut-o, inclusiv aici.

Iata insa ceva de interes pentru studenti (si totodata subiect de critica constructiva pentru mine): 

"Noul an universitar aduce în premieră şi Statutul studentului, care cuprinde drepturile şi obligaţiile acestuia, printre care accesul la învăţământ gratuit şi dreptul de a cunoaşte mecanismele de stabilire a taxelor de studii şi a altor taxe percepute de universitate. În universităţi este interzisă orice discriminare directă sau indirectă faţă de student bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, vârstă, rasă, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie familială, apartenenţă ori activitate sindicală. În plus, studenţii nu pot fi sancţionaţi sau discriminaţi pentru critica privată sau publică adusă argumentat instituţiei de învăţământ superior sau pentru exprimarea opiniei personale în acest sens, atunci când aceştia respectă prevederile legislaţiei în vigoare."

Sursa aici.  

Sunt curios sa vad cati dintre studenti cred inca povestea ca statul furnizeaza populatiei bunuri gratuite, in speta "invatamantul superior gratuit" oferit acelor studenti aflati pe lista la buget. Cum ramane atunci cu valabilitatea unui principiu fundamental economic ce spune ca nu exista pranz gratuit si ca orice actiune umana are costuri de oportunitate (strict mai mari decat zero)??? 

'Om trai si 'om vedea...

   

Stiglitz - sau despre cum delirul Nobelian abandoneaza logica economica

Joseph Stiglitz a conturat recent un "plan structurat" de salvare a economiei americane.Iata aici cele patru puncte de baza ale gandirii unse cu mirul nobelian:

1. Scutirile de taxe pentru americanii bogaţi ar trebui eliminate.

2. Încheierea războaielor din Irak şi Afganistan ar economisi mii de miliarde de dolari.

3. Americanii ar trebui stimulaţi să se reîncadreze în câmpul muncii, iar acest lucru ar aduce statului venituri importante din taxe.

4. Industria farmaceutică nu ar mai trebui lăsată să stabilească singură preţurile. Dacă guvernul le-ar putea negocia, ar rezulta alte economii de mii de miliarde de dolari.

Sa le analizam pe rand:

1. Morala este una singura: bogatii sunt bogati, deci trebuie sa plateasca tot mai mult... pentru ca nu-i asa utilitatea marginala a unui milion de dolari in plus este mai mica pentru un bogatas decat pentru un om obisnuit!    Din punct de vedere stiintific, este imposibil chiar si pentru un economist ca faca comparatii imterpersonale de utilitate. Adica eu nu pot sa spun daca o masina este mai utila lui Popescu decat lui Ionescu pentru simplul motiv ca eu nu cunosc intensitatea nevoilor fiecaruia si nici nu dispun de utilometru pentru a le-o masura si ulterior compara! 

Mai este insa ceva mai subtil in logica profesorului de la Columbia University. Rezervorul teoretic al abordarii de mai sus rezida in filosofia keynesista ca economisirea e rea, iar consumul este bun. Adica in loc ca bogatul sa aiba si mai multi bani pe care sa-i tina neproductivi in contul bancar, mai bine sa-i ia statul prin fiscalitate si sa-i redistribuie celor nevoiasi - fie ei privati sau functionari publici.

Insa profesorul emeritus uita sa spuna - sau poate chiar nu intelege - ca de fapt consumul de bunuri este rezultatul productiei, adica unei decizii investitionale... si ca aceasta investitie nu ar fi posibila in lipsa economisirii proprii sau a altuia.   

2. Aici sunt de acord cu Stiglitz, insa argumentul meu nu este de natura utilitarista... ca stoparea razboaielor ar genera economii la bugetul federal. Pentru mine, stoparea agresiunii si invaziei externe inseamna de fapt revenirea la ordinea proprietatii private si la o deschidere catre schimburi comerciale voluntare, fie ca e vb de petrol sau altceva. Ce se face insa Stiglitz daca este pus fata in fata cu un alt loriat Nobel, pe numele sau de botez Paul Krugman, care este de parere ca initierea unui razboi - nu conteaza cu cine sau pentru ce - ar rezolva nodul Gordian al crizei americane??? Aici e'aici! Propun ca Banca Suediei si Comitetul de selectare sa  arbitreze meciul.

3. De acord cu prima parte, dar nu motivat de colectarea mai mare la bugetul de stat. Aici se vede clar maniera de abordare inerventionista, insa oricum am da-o... gestionarea de catre guvern a banilor din taxare se loveste de o bariera insurmontabila: oricat de buni ar fi functionarii de la Casa Alba tot nu au cum sa gestioneze mai bine acesti bani decat cei ce i-au produs - demostratia superba oferita de Ludwig von Mises cu privire la imposibilitatea calculului economic in regim socialist (inclusiv in sfera publica a economiei de piata!!!).

Tot aici as avea o remarca chiar deloc tendentioasa, mai ales ca avem in fata noastra un profesor: reincadrarea in campul muncii este un deziderat / scop, nicidecum un mijloc sau o masura concreta.

4. Aici Stiglitz isi da sovieticul pe fata! De ce sa mai existe piata si preturi libere? Stie statul mai bine valoarea - in acest caz a - medicamentelor. Oare sa fi uitat stimabilul profesor puterea informationala a pretului stabilit liber prin jocul cererii cu oferta? De modul cum evolutia acestuia determina alocarea resurselor economice rare catre intrebuintari/ productii concurente? As fi curios sa asist la cursul sau de introductory economics in care explica studentilor fortele pietei si alocarea resurselor!