Spune Krugman, referitor la ultima problema: "First, families have to pay back their debt. Governments don’t — all they need to do is ensure that debt grows more slowly than their tax base. The debt from World War II was never repaid; it just became increasingly irrelevant as the U.S. economy grew, and with it the income subject to taxation."
Deci, spre deosebire de familii care trebuie sa isi adapteze (a se citi "reduca") cheltuielile de consum prezente (si viitoare) pentru a-si plati datoriile, guvernul nu trebuie sa-si faca asemenea griji! Atata timp cat datoria publica va creste intr-un ritm mai lent decat masa impozabila, toata datoria de care vorbim se va plati din taxe si impozite bine merci, iar in cativa ani (sau cel mult decenii) se va stinge. Eventual. Prin urmare, guvernul poate sa cheltuiasca oricat, cu conditia sa asezoneze cheltuielile angajate cu prelevarea de impozite.
Rationamentul de mai sus pare a fi solutia miraculoasa de a jongla printre "tarele" economiei, printre principiile si legile economice fundamentale. Si, nu stiu din ce motiv, noi ceilalti nu reusim sa patrundem asa adanc in strafundurile gandirii krugmaniene pentru a ne adapa cu noile strafulgerari ale intelighentiei sale!
Pai, ar fi cateva motive serioase, sa nu dam curs invitatiei, chiar daca vine de la un Nobel-ian.
Veniturile in economie (si deci "masa impozabila" a lui Krugman) nu pot creste decat daca productivitatea factorilor de productie va avea un trend ascendent. Adica, daca sectorul privat va fi lasat sa produca si sa inoveze pentru a aduce pe piata mai multe bunuri si servicii. Adica, interventionismul statului sa fie tot mai mic. Ori atata timp cat statul doreste sa extraga si sa cheltuiasca o parte tot mai mare din venitul national, nu prea exista sanse de dezvoltare economica si, pe cale de consecinta, nici baza de impozitare mai mare.
Sa facem un exercitiu de logica! Sa presupunem ca, pentru a-si finanta cheltuielile tot mai mari, statul decide sa creasca impozitele pana la 80%. Sau, de ce nu, pana la 100%. Sa impoziteze tot ce misca, vorba aceea: daca-i musai, ne conformam cu placere! Adica din 100 lei venit, populatia si firmele sa nu mai cheltuiasca nimic si sa-i "doneze" obligatoriu statului. Rezultatul va fi nefast nu doar pentru cei impozitati, ci chiar si pentru stat! Pentru ca stimulentele vor fi defavorabile muncii pe principiul decat sa muncesc degeaba, mai bine stau degeaba. Sau mor. Sau plec altundeva unde rezultatele muncii mele sunt impozitate mai putin. Iar, in final statul respectiv se va alege cu tot mai putin bani!
Lucrurile aceste sunt extrem de simple si logice. Economistii au dezvoltat diferite concepte teoretice (gen efectul de evictiune sau crowding-out) care sa ilustreze efectele negative ale interventiei guvernamentale si cresterii deficitului bugetar asupra economiei reale. Dar, pana la urma, totul este de bun simt!
Krugman, in continuare: "Second — and this is the point almost nobody seems to get — an over-borrowed family owes money to someone else; U.S. debt is, to a large extent, money we owe to ourselves. This was clearly true of the debt incurred to win World War II. Taxpayers were on the hook for a debt that was significantly bigger, as a percentage of G.D.P., than debt today; but that debt was also owned by taxpayers, such as all the people who bought savings bonds. So the debt didn’t make postwar America poorer. In particular, the debt didn’t prevent the postwar generation from experiencing the biggest rise in incomes and living standards in our nation’s history."
Aici am doua contra-argumente.
Unul tine mai degraba de polemica "academica". Poate deficitul american de care vorbeste Krugman nu a facut americanii mai saraci, dar cu siguranta i-a impiedicat sa fie mult mai bogati decat ar fi fost in lipsa acestuia. Oricine valideaza analiza mea de mai sus, va fi cu siguranta de acord cu acest lucru! In plus, ar fi o eroare desprinderea unei corelatii pozitive intre marimea deficitului bugetar si nivelul de trai. Pentru iubitorii de evidente empirice, uitati-va la cat "de bine" o duc cetatenii din tarile din UE cu cele mai ridicate niveluri de indatorare publica!
Un altul tine de o abordare mai riguroasa. Situatia "datoria publica = noi suntem indatorati fata de noi insine" nu e chiar asa de neutra asa cum o descrie Krugman. Pentru ca impozitele stoarse de la noi si varate in buzunarele statului inseamna de fapt scoaterea unor resurse financiare din afara calculului economic. Adica in loc de chivernisirea (scuzati arhaismul!) si cheltuirea banului muncit din greu nu mai este facuta de proprietarul lor de drept - in conformitate cu nevoile sale concrete, ci de mofturile si interesele arbitrare ale birocratilor care decid (fie ca e nevoie sau nu) sa construiasca terenuri de sport unde nu sunt copii, sa schimbe borduri cand noi avem nevoie de canalizare etc etc. Iar aceasta ingerinta in mersul normal al economiei inseamna de fapt o risipire a resurselor economice rare. Adica, in final, societatea nici macar nu va beneficia de acelasi volum de bunuri si servicii utile satisfacerii nevoilor. Poate ca PIB-ul ar putea fi valoric acelasi, insa prin producerea unor bunuri (precum borduri si terenuri) inutile, volumul de bunuri ce satisfac nevoile reale ale publicului va fi cu siguranta mai mic. Este ca si cum cu 100 de lei in loc sa produci 50 de paini cerute de oameni, vei produce 40 de paini si 10 borduri, chiar daca ultimele nu intra in sfera nevoilor noastre.
Deci, as putea sa-i raspund lui Krugman astfel: ba da, deficitul chiar i-a facut pe americani mai saraci!
Krugman şi-a ales exemplul care îi serveşte - şi cel cu războiul chiar îi serveşte, pentru că a fost o situaţie total atipică şi necomparabilă cu una obişnuită.
RăspundețiȘtergereSUA au intrat în război la sfârşitul depresiunii, când şomajul era încă ridicat. Iar şomajul era ridicat pentru că nu exista cerere pentru munca tuturor. În acest punct, cei rămaşi pe dinafară pot să facă orice - să stea degeaba, să tragă cu puşca, să construiască submarine, să sape şi astupe şanţuri etc. Valoarea adăugată pentru oameni este în jurul lui zero, dar PIB pare să crească. Păgubos era doar dacă trebuiau dizlocaţi oameni din alte activităţi pentru efortul de război, aşa singura pierdere a fost că au muncit "degeaba" în loc să stea degeaba.
Dar ca în orice împrumut, deznodământul depinde de prosperitatea ulterioară a beneficiarului. Dacă SUA pierdeau războiul, emisiunile de bonduri eşuau în hiperinflaţie şi o nouă depresiune. Dar l-a câştigat, iar ca urmare a distrugerii unei bune părţi a bazei industriale din Europa a trecut pe creştere rapidă. Sigur că într-un astfel de caz datoriile devin irelevante. Exact ca în cazul unei familii care s-a împrumutat de 10.000 de dolari pentru locuinţă la începutul anului 2000 (pe atunci ceva destul de greu accesibil) iar acum plăteşte lunar 80 de dolari.
Manipularea lui Krugman este că face o legătură între cauză şi efect acolo unde ea nu există. Nu împrumutul în sine a dus la redresarea economică ci modul în care a fost folosit, războiul fiind una dintre investiţiile cu potenţial de profit mare, la riscuri pe măsură. Păstrând analogia, familia despre care vorbeam s-ar fi împrumutat de numai 5.000 de dolari pentru a-i juca la cazino. Putea să-şi dubleze suma, să cumpere casa iar acum ar fi plătit doar 40 de dolari rată. Sau putea să piardă şi să datoreze cei 40 de dolari plus chirie la nivelul de acum.
În ultimul caz, n-ar mai fi existat un Krugman care să ne explice cât e de bine să te împrumuţi. În primul caz, vreun moştenitor al familiei ar fi dat sfaturi: împrumutaţi-vă, că nouă uite cât de bine ne-a fost.