In continuare, puteti citi raspunsul meu la cateva din comentariile sale, publicat de asemenea pe site-ul respectiv la sectiunea comentarii:
Stimata d-na Victoria Stoiciu,
mentionez inca de la inceput ca sunt unul dintre semnatarii
scrisorii cu pricina. Va multumesc in numele colegilor pentru aplecarea
atentiei dvs catre cele scrise de noi. Va multumesc totodata pentru
comentariile critice la adresa ideilor expuse de noi pentru ca, nu-i asa,
critica constructiva este absolut necesara omului de stiinta preocupat de
gasirea adevarului stiintific pentru binele sau si al societatii in care
traieste.
Imi permit - daca sunteti de acord - sa pornim in discutia
noastra virtuala de la niste ipoteze de lucru cu care sper ca putem fi de
acord:
1. salariul este un pret platit de angajator (purtatorul
cererii) pentru munca prestata de angajat (purtatorul ofertei de munca) in
conditiile unor negocieri purtate liber.
Comentariul meu la aprecierile dvs: daca angajatul este de
acord si semneaza ca vrea sa fie "exploatat" (dupa cum spuneti dvs)
de ex. pentru suma de 500 lei, care ar fi caderea dvs sa spuneti ca este
inacceptabila incheierea unui astfel de contract, in ciuda acordului explicit
al ambelor parti? In calitate de tert (chiar si economist fiind), eu nu pot
aprecia ex-ante valoarea muncii acelui individ oricat de mult mi-as dori.
Pentru simplul motiv ca nu stiu nici abilitatile reale ale angajatului, nici
alternativele acestuia de angajare, nici disponibilitatea de plata a patronului
pentru munca ce urmeaza a fi facuta.
Va rog sa nu ma interpretati gresit: NU sustin ca o astfel
de suma este suficienta macar pentru a acoperi traiul zilnic!!! Insa in
calitate de formatori de opinie (fiecare la locul lui in societate), trebuie sa
analizam obiectiv lucurile. Credeti ca daca angajatul ar fi avut si/sau stiut
de o alta alternativa de angajare in alta parte (unde munca lui sa fie
apreciata la o valoare mai mare) ar mai fi fost dispus sa se lase exploatat de
acel patron pentru 500 lei. Rezonabil este sa prezumam ca raspunsul este NU.
Prin urmare, nu spun ca angajatul respectiv ar trebui sa-i ridice statuie
patronului sau, dar trebuie sa recunoasca macar ca este "raul cel mai mic"
pentru el.
Puteti opina ca ar fi mai bine sa stea degeaba si sa
primeasca ajutor social de cca. 300 lei decat sa munceasca 21 zile pentru 500
lei cat am exemplificat eu anterior. Da, ar putea. Dar decizia aceasta trebuie
sa-i apartina DOAR lui, nu noua, in functie de preferintele si stringentele
sale si nu de aprecierilor noastre subiective - pentru ca atunci am iesi de pe
taramul pozitiv al stiintei si am intra (vrem nu vrem) in zona normativa a
judecatilor de valoare.
Retineti inca un lucru important referitor la ceea ce am
spus mai sus: poate presupuneti ca patronul are o putere de negociere mai mare
in raport cu potentialul angajat! Este foarte probabil, mai ales acum in
perioada de recesiune prelungita cu o rata a somajului ridicata. Dar nu poate
da nimeni vina pe patron cu privire la acest lucru! Si va explicati destul de
simplu. Insa va ofer un argument suplimentar sa vedeti ca situatia patronului
nu este asa de roza precum pare: cand isi vinde produsele pe piata se va
confrunta la randu-i cu o multitudine de clienti care sunt foarte pretentiosi,
care vor sa cumpere produsul (realizat si cu munca angajatului respectiv) doar
daca ii dai discount mai mare decat magazinul vecin etc. Prin urmare, daca
intelegem ca de fapt patronul este cel care se afla in menghina preturi -
costuri de productie, vom putea desprinde faptul ca preturile determina
costurile si nu invers. Daca populatia - prin deciziile de cumparare in functie
de venit - impune patronilor preturi mai mici, tot la fel patronii atunci cand
vor achizitiona materii prime vor fi nevoiti sa liciteze preturi mai mici, sa
cumpere forta de munca mai ieftina sau, in ultima instanta, sa substituie munca
cu capital tehnic.
Va ofer un exemplu empiric destul de usor de urmarit: in
conditiile in care procesul de creditare de la banci facilita oamenilor
achizitionarea de case, pretul acestora crestea substantial de la o luna la
alta. La randul lor intreprinzatorii din domeniu erau atrasi de mirajul
construirii de case si al profitului. Dar pentru asta aveau nevoie de factori
de productie mai multi (materiale de constructii, forta de munca, utilaje etc).
Probabil va aduceti aminte cum crestea pretul cimentului, fierului. La fel se
intampla si cu salariile cerute de angajati, indiferent ca aveau sau nu
calificarea necesara. De ce? Simplu. Pentru ca fiind din ce in ce mai putini
disponibili pe piata, puterea lor de negociere crestea. Evident ca si patronii
mareau pretul caselor scoase la vanzare, dar ceea ce vreau eu sa va fac sa
intelegeti este tocmai dinamica si interconectivitatea dintre cele doua piete
(cea a bunurilor si cea a factorilor de productie). Nu degeaba spunem in
economie ca cererea de munca deriva din cererea de bunuri!!!!
2. salariul minim (la fel ca orice alt pret minim) este in
mod aprioric peste nivelul stabilit in mod liber pe piata.
Daca lucrurile nu ar sta asa, atunci va intreb la ce bun
salariul minim?! Va sigur ca daca salariul minim ar fi stabilit la 300 lei
lunar, interventia guvernului nu va produce nicio modificare a salariilor
existente pe o piata libera (in care salariul este agreat liber intre parti
fara raportarea la o limita artificiala a guvernului).
Dupa cum bine stiti, costul total cu salariul minim al unui
angajat nu este suma neta de 636 lei oferita angajatului, ci 1044 lei (net
+ toate contributiile virate de firma la stat. Daca salariul minim brut
garantat in plata va creste la 1050 lei - cum doreste guvernul - anvelopa
salariala totala ce trebuie suportata de patron este 1292 lei, adica cu 248 lei
mai mult decat in prezent (la nivelul unui an, efortul suplimentar este de
2.976 lei cu acel angajat).
Iar daca acceptati functionarea legii cererii, veti intelege
cu usurinta de ce atunci cand un pretul unui anumit factor de productie (cu
o valoare data a productivitatii marginale)
creste, cumparatorul- patron va incerca substituirea lui cu un altul relativ
mai ieftin. La acelasi salariu acordat, va prefera pe cel ce are o
productivitate mai mare. Tocmai de aceea spuneam noi in scrisoare ca salariul
minim nu mareste veniturile celor angajati si care au productivitatea cea mai
mica, ci ii face mai degraba someri. Iar exemplele celor afectati continua cu
tinerii fara experienta, cu etniile discriminate etc. Inchipuiti-va spre
exemplu, un rrom care doreste sa se angajeze chiar pentru un salariu de 500 lei
(stiind ca nu are experienta, dar si pentru ca este constient ca poate fi
obiectul unei discriminari negative pe piata muncii). Singura lui modalitate de
a se promova - si a-i fi un pic mai bine decat asistat social - este sa-i ceara patronului un salariu mai mic decat un
angajat de etnie majoritara care cere sa spunem 636 lei. Daca ar fi
discriminat, patronul ar fi trebuit sa suporte din buzunar diferenta de 136 lei
drept cost al discriminarii. Ce se intampla daca statul obliga patronul sa
plateasca 636 lei pentru munca unui angajat, indiferent ca este majoritar sau
minoritar? Ii reduce patronului costul discriminarii la zero.
Dar substituirea poate fi facuta si cu elemente de capital
tehnic fix. In masura posibilitatilor, patronul nostru, presat de preturile
mici cerute de clienti si de nevoia de a supravietui pe piata, va incerca
inlocuirea muncii care a devenit artificial mai scumpa (fara un plus de
productivitate) cu utilaje, tehnologii care sa faca acelasi lucru. Prin urmare,
noi spunem ca nu este inelastic la dinamica salariului pentru ca nici piata nu
este inelastica la pretul practicat de el pe piata.
Sau poate fi sacrificat pur si siplu locul de munca. Este
decizia individuala a patronului si nu indraznesc sa-i spun eu ce sa faca
pentru ca nu se cade si pentru ca nu am niciun drept so fac. Eu pot insa sa
constat si sa analizez comportamentul sau si trebuie sa recunoastem amadoi ca
(in mod cert) nu vom asista la cresterea numarului angajatilor sai.
Daca am putea creste artificial salariile oamenilor fara a
tine cont de legitatile economice fundamentale, eu cred ca n-ar trebui ca
guvernul sa se limiteze doar la 1050 lei pentru ca in fond plusul net este de
doar 141 lei, oricum insuficienti pentru acoperirea cosului lunar de consum.
Incercati sa va imaginati cum guvernul va creste de la 1050 lei la 2050 lei,
apoi la 3050 lei, 4050 lei... pentru a ajunge din urma salariul minim al
tarilor dezvoltate. Tot vrem sa ajungem la nivelul lor, nu-i asa? Exercitiul pe
care vi-l propun nu trebuie considerat lipsit de utilitate practica, ci din
contra. Ne ajuta pe toti sa intelegem cum stiinta economica este necrutatoare
fata de erorile de logica (vorba lui Thomas H. Huxley).
Ar mai fi multe lucruri de spus si analizat. Totusi, nu pot
sa inchei fara sa spun urmatorul lucru. Desi ar putea parea o masura buna in
ochii multora, in ochii economistilor lucrurile se vad altfel nu pentru ca noi,
economistii, vrem sa fim impotriva poporului, ci pentru ca noi intelegem poate
mai bine efectele pe termen scurt cat si pe cele pe termen lung, efectele
asupra celor vizati cat si asupra celor care nu se vad, ca sa-l citez pe F. Bastiat.
In final, manat de dorinta sincera de a avea in continuare o
dezbatere deschisa si specifica tinutei academice, imi permit sa deschid o
punte a solutiilor ce ar putea fi acceptate de toti, indiferent ca sunt sau nu
impotriva salariului minim. Daca suntem cu adevarat preocupati de binele celor
napastuiti (cum i-am numit eu in titlul articolului postat pe blogul personal),
exista solutii mai bune decat cresterea salariului minim: introducerea unei
deduceri fiscale suplimentare pentru cei ce venitul salarial sub nivelul XXX
astfel incat sa le creasca veniturile nete cu 141 lei (diferenta exacta dintre
636 si 777 lei salariile nete prezent si viitor).
Iar daca guvernul si apologetii sai nu vor dori acest lucru (ceea ce nu vreau sa va surprinda), va veti da seama ca de fapt nu le pasa de cei multi si napastuiti pe umarul carora plang, ci doar de finantele bugetului de stat! Nu-i asa ca e bine sa faci bine, dar sa fie pe spatele altuia?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu