Buchanan... despre mostenirea politica a Lordului Keynes

Recomand cu caldura studentilor mei (si tuturor celor satui de idolatrizarile mainstream) ultima carte a lui Buchanan si Wagner intitulata "Democratia in deficit. Mostenirea politica a Lordului Keynes", aparuta recent la Humanitas. Pentru cei care au citit deja "Economia intr-o lectie", aceasta carte reprezinta poate cea mai buna continuare a lecturii in domeniul economic. Veti vedea, inca o data, cum teoria keynesista este o Matrioska ce ascunde picioare (fundamente) de lut.

Si va asigur ca introducerea facuta de Tollison nu surprinde toate invatamintele ce pot fi trase din aceasta carte....„Democraţia în deficit reprezintă una dintre primele încercări cuprinzătoare de a aplica principiile analizei opţiunilor publice la teoria şi politica macroeconomice. Preocuparea centrală a cărţii a fost de a examina preceptele simple ale economiei keynesiste prin prisma teoriei opţiunilor publice, ea deschizând calea către teoria modernă a ciclului economic-politic. Analiza opţiunilor publice este într-un contrast izbitor cu analiza timpurie a keynesiştilor şi monetariştilor, care presupuneau că economiştii se situează în afara şi deasupra politicului, oferind politicienilor şi bancherilor centrali sfaturi care vor fi adoptate automat. Această abordare a macroeconomiei este astăzi depăşită datorită unor lucrări precum Democraţia în deficit, interesate de regulile de poli tică fiscală şi monetară chemate să ghideze politica monetară pe termen lung.“

PS. Il felicit pe prietenul si fostul meu coleg, Radu Simandan pentru initiativa de a traduce aceasta lucrare.

De la Krugman citire: nimeni nu intelege deficitul bugetar!

Chiar de 1 ianuarie, Paul Krugman isi varsa offf-ul in Ney York Times. Iar acest offf (offf, mai, mai!) este legat de faptul ca nimeni, in afara de el, of course, nu prea intelege cum vine treaba cu deficitul bugetar. De ce acesta nu e rau, ci mai degraba bun! De ce nu trebuie privita problema imprumuturilor statului in mod similar cu cea a imprumuturilor unei familii obisnuite! etc... Sursa aici.

   

Spune Krugman, referitor la ultima problema: "First, families have to pay back their debt. Governments don’t — all they need to do is ensure that debt grows more slowly than their tax base. The debt from World War II was never repaid; it just became increasingly irrelevant as the U.S. economy grew, and with it the income subject to taxation."

Deci, spre deosebire de familii care trebuie sa isi adapteze (a se citi "reduca") cheltuielile de consum prezente (si viitoare) pentru a-si plati datoriile, guvernul nu trebuie sa-si faca asemenea griji! Atata timp cat datoria publica va creste intr-un ritm mai lent decat masa impozabila, toata datoria de care vorbim se va plati din taxe si impozite bine merci, iar in cativa ani (sau cel mult decenii) se va stinge. Eventual. Prin urmare, guvernul poate sa cheltuiasca oricat, cu conditia sa asezoneze cheltuielile angajate cu prelevarea de impozite.

Rationamentul de mai sus pare a fi solutia miraculoasa de a jongla printre "tarele" economiei, printre principiile si legile economice fundamentale. Si, nu stiu din ce motiv, noi ceilalti nu reusim sa patrundem asa adanc in strafundurile gandirii krugmaniene pentru a ne adapa cu noile strafulgerari ale intelighentiei sale!

Pai, ar fi cateva motive serioase, sa nu dam curs invitatiei, chiar daca vine de la un Nobel-ian.

Veniturile in economie (si deci "masa impozabila" a lui Krugman) nu pot creste decat daca productivitatea factorilor de productie va avea un trend ascendent. Adica, daca sectorul privat va fi lasat sa produca si sa inoveze pentru a aduce pe piata mai multe bunuri si servicii. Adica, interventionismul statului sa fie tot mai mic. Ori atata timp cat statul doreste sa extraga si sa cheltuiasca o parte tot mai mare din venitul national, nu prea exista sanse de dezvoltare economica si, pe cale de consecinta, nici baza de impozitare mai mare.

Sa facem un exercitiu de logica! Sa presupunem ca, pentru a-si finanta cheltuielile tot mai mari, statul decide sa creasca impozitele pana la 80%. Sau, de ce nu, pana la 100%. Sa impoziteze tot ce misca, vorba aceea: daca-i musai, ne conformam cu placere! Adica din 100 lei venit, populatia si firmele sa nu mai cheltuiasca nimic si sa-i "doneze" obligatoriu statului. Rezultatul va fi nefast nu doar pentru cei impozitati, ci chiar si pentru stat! Pentru ca stimulentele vor fi defavorabile muncii pe principiul decat sa muncesc degeaba, mai bine stau degeaba. Sau mor. Sau plec altundeva unde rezultatele muncii mele sunt impozitate mai putin. Iar, in final statul respectiv se va alege cu tot mai putin bani!

Lucrurile aceste sunt extrem de simple si logice. Economistii au dezvoltat diferite concepte teoretice (gen efectul de evictiune sau crowding-out) care sa ilustreze efectele negative ale interventiei guvernamentale si cresterii deficitului bugetar asupra economiei reale. Dar, pana la urma, totul este de bun simt!

Krugman, in continuare: "Second — and this is the point almost nobody seems to get — an over-borrowed family owes money to someone else; U.S. debt is, to a large extent, money we owe to ourselves. This was clearly true of the debt incurred to win World War II. Taxpayers were on the hook for a debt that was significantly bigger, as a percentage of G.D.P., than debt today; but that debt was also owned by taxpayers, such as all the people who bought savings bonds. So the debt didn’t make postwar America poorer. In particular, the debt didn’t prevent the postwar generation from experiencing the biggest rise in incomes and living standards in our nation’s history."

Aici am doua contra-argumente.

Unul tine mai degraba de polemica "academica". Poate deficitul american de care vorbeste Krugman nu a facut americanii mai saraci, dar cu siguranta i-a impiedicat sa fie mult mai bogati decat ar fi fost in lipsa acestuia. Oricine valideaza analiza mea de mai sus, va fi cu siguranta de acord cu acest lucru! In plus, ar fi o eroare desprinderea unei corelatii pozitive intre marimea deficitului bugetar si nivelul de trai. Pentru iubitorii de evidente empirice, uitati-va la cat "de bine" o duc cetatenii din tarile din UE cu cele mai ridicate niveluri de indatorare publica!

Un altul tine de o abordare mai riguroasa. Situatia "datoria publica = noi suntem indatorati fata de noi insine" nu e chiar asa de neutra asa cum o descrie Krugman. Pentru ca impozitele stoarse de la noi si varate in buzunarele statului inseamna de fapt scoaterea unor resurse financiare din afara calculului economic. Adica in loc de chivernisirea (scuzati arhaismul!) si cheltuirea banului muncit din greu nu mai este facuta de proprietarul lor de drept - in conformitate cu nevoile sale concrete, ci de mofturile si interesele arbitrare ale birocratilor care decid (fie ca e nevoie sau nu) sa construiasca terenuri de sport unde nu sunt copii, sa schimbe borduri cand noi avem nevoie de canalizare etc etc. Iar aceasta ingerinta in mersul normal al economiei inseamna de fapt o risipire a resurselor economice rare. Adica, in final, societatea nici macar nu va beneficia de acelasi volum de bunuri si servicii utile satisfacerii nevoilor. Poate ca PIB-ul ar putea fi valoric acelasi, insa prin producerea unor bunuri (precum borduri si terenuri) inutile, volumul de bunuri ce satisfac nevoile reale ale publicului va fi cu siguranta mai mic. Este ca si cum cu 100 de lei in loc sa produci 50 de paini cerute de oameni, vei produce 40 de paini si 10 borduri, chiar daca ultimele nu intra in sfera nevoilor noastre.

Deci, as putea sa-i raspund lui Krugman astfel: ba da, deficitul chiar i-a facut pe americani mai saraci!  

Economisire sau consum? Testul economistului...

Premierul Boc susţinea pe la începutul anului că oamenii, în loc „să dea drumul şi la partea de consum”, preferă „să ducă mai mulţi bani la bancă şi să economisească”, ceea ce-i „foarte rău şi ineficient pentru o economie”.

Asa isi incepe Ionut Balan editorialul din Saptamana Financiara. Si asa continua...

Prim-ministrul polonez Donald Tusk - proaspăt câştigător al alegerilor le­gislative - are însă o altă optică. El consideră că „eco­nomisirea e calea normală, nu traiul pe credit”. Punct de vedere apropiat de cel al laureatului Nobel pentru economie Friedrich August von Hayek: „Testul pe care îl are de trecut cineva pentru a se numi bun economist constă în înţelegerea faptului că creş­te­rea economică sau nivelul angajării forţei de muncă nu sunt determinate de creşterea consumului ci, din contră, de volumul economisirii”.

Va mira de ce in Polonia lucrurile stau altfel? 

De ce sunt urati economistii?

Stephen Moore de la Wall Street Journal scrie un articol in care incearca sa explice de ce in societatea noastra economistii sunt atat de detestati sau chiar urati! Unul dintre scopurile principale care l-au indemnat sa scrie a fost acela de a-i lua apararea unei colege de breasla (si de ziar) care a fost mustruluita pe nedrept de Jay Carney, White House Press Secretary, insa articolul merita cu prisosinta a fi citit pentru ca pune pe tapet mai multe ineptii (econo)mistice proslavite de Casa Alba si nu numai.

Iata filmul evenimentului:

Laura Meckler dared to ask White House Press Secretary Jay Carney how increasing unemployment insurance "creates jobs."

Raspunsul celui a carui slujba este platita din banii contribuabililor a venit numaidecat intr-o forma "demna" de public servant:

She received this slap down: "I would expect a reporter from The Wall Street Journal would know this as part of the entrance exam just to get on the paper."

Si isi continua replica cu urmatoarea explicatie: "unemployment insurance "is one of the most direct ways to infuse money into the economy because people who are unemployed and obviously aren't earning a paycheck are going to spend the money that they get . . . and that creates growth and income for businesses that then lead them to making decisions about jobs—more hiring."

Ce trebuie sa intelegem din aceasta explicatie? Prin deductie logica, daca am creste tot mai mult nivelul ajutorului de somaj, acesti someri vor putea cheltui mai mult pe haine, mancare etc... deci va creste consumul. Iar producatorii vor reactiona prin cresterea productiei - adica vor cumpara mai multi factori de productie: utilaje, munca, materii prime etc. Si uite asa se ajunge ca guvernul sa stimuleze crearea de noi locuri de munca si, pe cale de consecinta, revigorarea economica.

Insa exista o hiba serioasa in abordarea de mai sus pe care evit s-o categorisesc ca fiind economica. 

In primul rand, ignora faptul ca oamenii reactioneaza la stimulente. Daca va fi remunerata tot mai bine nemunca, atunci sa nu va mire ca tot mai multi muncitori vor prefera sa treaca din tagma celor care platesc impozite in barca celor care primesc ajutoare. In termeni mai tehnici, cu cat nivelul ajutorului social este mai mare cu atat este mai mare costul de oportunitate al ramanerii in campul muncii! Efectul final: vor exista mai multe locuri de munca diponibilizate pe piata muncii si totodata numarul somerilor cu siguranta va creste! Si in niciun caz nu va avea loc o crestere a productiei de bunuri si servicii.

In al doilea rand, ajutorul de somaj platit de guvern provine din impozitele colectate. Iar guvernul, cum bine l-a caracterizat Ludwig Erhard, nu este o vaca care este hranita in rai si e mulsa pe pamant. Pentru a da lapte somerilor, trebuie sa ia hrana de la gura celor care muncesc. Iar acestia din urma, nu vor mai avea tot atatia bani pentru a cumpara aceeasi cantitate de bunuri ca odinioara. Prin urmare, consumul lor va scadea.

In al treilea rand, pentru ca guvernul sa dea unuia 1 leu trebuie sa ia de la altul 2 lei. Pentru ca, nu-i asa, gura functionarului public gen Mr.Carney ce sa manance? Cu alte cuvinte, cel muncitor trebuie sa tina in spate nu doar pe somer ci si pe functionarul care colecteaza, care redistribuie dupa bunu-i plac banii si care face conferinte de presa explicand binele guvernamental.

Iar situatiile comico-tragice similare consecvente liniei keynesiste nu se termina aici. Scrie Mr.Moore:

Economic bimboism is rampant in Washington. The Center for American Progress held a forum earlier this summer arguing that raising the minimum wage would create more jobs. For this to be true, you have to believe that the more it costs a business to hire a worker, the more workers companies will want to hire.

A few months ago Mr. Obama blamed high unemployment on businesses becoming "more efficient with a lot fewer workers," and he mentioned ATMs and airport kiosks. The Luddites are back raging against the machine. If Mr. Obama really wants to get to full employment, why not ban farm equipment?

Intrebarea retorica de la final este de nota 10 si nu mai merita alte comentarii!

Iar keynesistii zilelor noastre parca nu nu vor sa recunoasca ca insusi mentorul lor - JM Keynes - incepuse spre sfarsitul vietii sa inteleaga raul imens pe care l-a facut omenirii cu a lui Teorie Generala. Sta marturie depesa pe care trimis-o lui Roosevelt ca raspuns la elogiile acestuia din urma pentru iluminarea sa in vederea creionarii New Deal-ului!  

Keynesian macroeconomics simply took basic laws of economics we know to be true for the firm or family—i.e., that demand curves are downward sloping; that when you tax something, you get less of it; that debts have to be repaid—and turned them on their head as national policy.

As Donald Boudreaux, professor of economics at George Mason University and author of the invaluable blog Cafe Hayek, puts it: "Macroeconomics was nothing more than a dismissal of the rules of economics." Over the years, this has led to some horrific blunders, such as the New Deal decision to pay farmers to burn crops and slaughter livestock to keep food prices high: To encourage food production, destroy it.

As avea doua remarci de final.

Prima este legata de titlul acestui post.

Nu cred ca toti economistii sunt urati de restul, ci doar aceia care se imbata ieftin cu faptul ca profesia de economist este calea spre atingerea Dumnezeirii. In sensul ca stiind cate ceva in economie ai cumparat biletul pentru a deveni - macar pentru o clipa - cel ce stie tot si care este de necuprins. Din pacate pentru toti acestia, trebuie spus raspicat ca a intelege si a stii sa explici de ce piesele de sah de pe tabla omenirii se misca intr-un anumit fel nu e totuna cu a le face sa se miste cum cred acei economisti ca ar fi mai bine! In primul rand nu e moral atata timp cat nici insusi Dumnezeu nu i-a privat pe oameni de liberul arbitru in actiunile lor. In al doilea rand, daca nu e moral nu mai are rost sa vorbim de eficienta economica...

Contrar lui Mankiw, economistul nu e nicidecum un fel de inginer social! Singura speranta pentru breasla economistilor si pentru omenire este scoala austriaca de economie si drept! Nu este deloc intamplatoare atentia si simpatia de care se bucura tot mai mult exponentii acestei scoli si scrierile lor in aceste vremuri tulburi si parca fara repere intelectuale, morale! Dati un simplu search pe Google cu termenii: Milton Friedman, Friedrich Hayek, Ludwig von Mises sau Murray Rothbard si va veti convinge! Ei sunt reprezentantii de seama ai acelor economisti care nu s-au imbatat cu vinul interventionismului de orice fel si pentru care iubirea de aproape este mai presus decat iubirea de putere!

A doua este legata de atitudinea unora (parca din ce in ce a mai multora) dintre "reprezentantii nostrii" in functiile publice.

Devine tot mai prezenta aceasta manifestare lipsita de bun simt - ca sa nu spun zeflemitoare - la tot mai multi "alesi" sau numiti public. Lipsa de respect fata de cetatenii obisnuiti, fata de gazetari etc a devenit sporul la moda printre alesi. Proverbiala expresie: Ciocu' mic ca noi suntem la putere acum!" razbate prin toti porii celor unsi in alegeri, fie ca sunt la Cotroceni, fie ca sunt la ghiseul de colectat impozite.

Cazul de la Casa Alba nu este cu siguranta unul singular. Nici pe noul continent, nici pe plaiurile noastre! Stiu ca romanii sunt caracaterizati ca fiind un popor tolerant; toleranta in multe cazuri poate intra in categoria virtutilor. Dar pana cand sa fim toleranti cu obraznicia si lipsa de bun simt atat in economie cat si in societate?