A sosit Ziua libertatii fiscale!

Astazi are loc in Sala Senatului a Universitatii Romano-Americane o masa rotunda dedicata Zilei Libertatii Fiscale. Voi reveni in scurt timp cu detalii, dar pana atunci iata un paragraf din materialul pregatit de mine pentru dezbatere:

[...]captarea atenţiei populaţiei şi mediului de afaceri doar asupra anumitor impozite (considerate pe bună dreptate extrem de importante), cum ar fi impozitul pe profit şi venituri, impozitarea relaţiilor de muncă sau a TVA-ului, poate constitui o capcană politică cu costuri imense pentru electoratul iubitor al libertatii economice. Pentru că, aşa cum experienţa recentă ne demonstrează, guvernul se poate erija fără probleme în apărătorul apărătorul cotei unice şi opozant al creşterii fiscalităţii, însă, pe de altă parte, să crească de zor fiscalitatea indirectă (TVA, accize la tutun, benzină etc) sau parafiscalitatea.

Exemple precum externalizarea din bugetul de stat a unor întregi agenţii guvernamentale şi care au dobândit imediat putere de decizie în materie de fiscalitate sunt arhicunoscute. La fel şi multiplele cazuri în care autorităţile locale stabilesc taxe mai mari pentru obţinerea unui aviz sau autorizaţii. Mai nou, unele din normele legislative promovate de Guvern sau Parlament conduc implicit la creşterea poverii parafiscale a cetăţeanului, cum ar fi cazul obligativităţii asigurării locuinţei sau al echipării autovehiculelor cu cauciucuri de iarnă. Aşadar, agenţii economici din astfel de domenii sunt beneficiarii direcţi ai unei astfel de legislaţii discreţionare. Ei obţin venituri suplimentare nu pe seama satisfacerii nevoilor consumatorilor pe piaţă şi a schimburilor voluntare, ci în mod coercitiv prin intermediul pârghiei statale.

Iar în final vom constata că, deşi nu a avut loc o majorare a principalelor instrumente fiscale, povara totală (ca procent din PIB) este tot mai mare. Tocmai din acest motiv întreprinderi relativ recente ale cercetării ştiinţifice precum Indicele Libertăţii Economice sau Indicele Libertăţii Fiscale se dovedesc extrem de utile în măsurarea cât mai aproape de realitate a costului guvernării.

Pariati pe Soros sau pe Paulson?

Nu cu mult timp in urma, Soros - supranumit Guru al finantelor internationale - a anuntat ca vinde majoritatea detinerilor sale de aur, considerand cresterea pretului acestuia "the ultimate bubble".

Vestile recente din WSJ privind evolutia aurului nu confirma insa predictiile acestuia. Cel putin pana acum!

Gold futures ended at their highest levels in more than three weeks, lifted by a weakening dollar and investor demand for a refuge from worries about euro-zone government finances.

Gold for June delivery ended $13.50 higher, or 0.9%, at $1,536.30 a troy ounce on the Comex division of the New York Mercantile Exchange on Friday, the highest ending price since May 3 and the fifth day of gains in the last six sessions.

O alta figura marcanta este John Paulson - poate nu la fel de cunoscut incat sa isi merite renumele de Guru. Eu cred ca e destul timp insa sa confirme. De ce?

Pozitia acestui este diametral opusa fata de Soros:

Paulson said he still has most of his personal wealth in gold-denominated funds run by Paulson & Co., the newspaper noted. These divergent opinions on gold may be partly driven by the different way Soros and Paulson hedge funds are managed. Soros takes lots more positions and trades more rapidly than Paulson. Soros had more than 800 long U.S. equity positions at the end of 2010, while Paulson, disclosed roughly 100.

[...]Indeed, Soros said in September that gold was the “ultimate bubble,” even as his hedge-fund firm built big positions in the precious metal.In contrast, Paulson sees gold as a hedge against currency devaluation, rather than something to trade, according to an investor who didn’t want to be identified.

Din post observati cu destula usurinta pe cine as miza eu! Mai ales in contextul realizarii armoniei inflationiste mondiale orchestrate de SUA si propovaduita cu iz stiintific de insusi Robert Mundell. Voi?

Special Report... de la Reuters - subiect "Afacerea Autostrazilor"

Accesand acest link vezi gasi o analiza detaliata ce cuprinde o buna perioada de timp (de la guvernarea Nastase incoace) si vizeaza performantele cumulate ale guvernelor ce s-au succedat pe la noi. In total avem 331 de km de autostrada. Sau poate minte Eurostat-ul?

Nu vreau sa ne comparam cu Germania care are aproape 13.000 de km de autostrada, de o calitate net superioara si poate chiar la costuri/km mai putin decat in Romania. Dar putem sa ne comparam cu alte tari din fostul bloc comunist Ungaria, Cehia sau Polonia care se apropie bine de 1000 km. Sau macar cu Bulgaria care de bine de rau are cu 90 km mai mult decat noi, in conditiile in care suprafata totala a tarii este bine sub jumatate din cea a Romaniei.

Iata ce scriam cu ceva timp in urma despre aceasta mega-afacere. Va rog sa ma criticati daca am gresit cu ceva!

Multumesc lui Bogdan Enache pentru ideea de a scrie si despre acest subiect!

[...] Dacă avem în vedere starea generală a drumurilor din România, e drept că sintagma „modernizarea infrastructurii” este pretenţioasă şi departe de realitate. Întrebarea multora dintre noi se naşte firesc: de ce nu reuşim şi noi să avem infrastructura unui stat european civilizat? Ei bine, răspunsul tranşant este următorul: reabilitarea străzilor din România a fost şi este în continuare precară, tocmai pentru a putea fi spoliat în permanenţă bugetul de stat. Nu compentenţa sau incompetenţa este adevărata problemă, ci stimulentele care ghidează pe cei din sfera decizională. Este un adevărat lanţ al slăbiciunilor, pentru că autorităţile nu îi trag niciodată la răspundere pe acei antreprenori care nu şi-au respectat clauzele contractuale, ceea ce a favorizat apariţia unor noi moguli, cei ai drumurilor. Evident că, în timp, conexiunile acestora cu sfera politicului s-au amplificat, contopit şi metamorfozat permanent încât devine tot mai dificil de identificat în ce categorie pot fi incluşi anumiţi indivizi: „întreprinzători”, oameni politici sau ambele.

Datorită sumelor imense implicate în reconstrucţia şi modernizarea şoselelor, „afacerea autostrăzile” a căpătat încă de la început o atenţie deosebită din partea anumitor grupuri clientelare politic. Termenul de garanţie şi respectarea acestuia au o semnificaţie aparte între clauzele contractuale. La fel şi cuantumul valoric al lucrării sau limitele şi condiţiile de ajustare a devizului cadru. Toate acestea sunt reguli extrem de importante după care se desfăşoară relaţia dintre stat şi constructori. Ceea ce pare surprinzător este de ce autorităţile guvernamentale acceptă ca antreprenorii generali implicaţi în construirea/modernizarea unei şosele să ofere garanţii foarte mici, de un an sau doi, în timp ce în ţările dezvoltate regula este aceea a unei garanţii de circa zece ani![1] Spre exemplu, „lucrările de construcţii-montaj efectuate de FAT Italia s-au caracterizat printr-o lipsă generală a calităţii” se arată într-un raport al Curţii de Conturi. Nu s-a găsit însă niciun vinovat, iar concernul italian şi-a încasat toţi banii, imediat ce comisia guvernamentală a semnat procesul verbal de recepţie a lucrării. Care să fie motivele pentru care aceştia nu au „văzut” carenţele lucrărilor  de infrastructură?   

O explicaţie des întâlnită şi confirmată de numeroase surse mass-media este cea a concubinajului dintre constructor şi factorul politic, relaţie ce influenţează puternic modul în care se adjudecă licitaţiile şi în care se alocă banii publici. Aşa putem înţelege de ce reprezentanţii statului consimt ca regulile jocului să fie extrem de avantajoase şi oneroase pentru firmele contractoare, în defavoarea noastră, a tuturor plătitorilor de impozite. După cum s-a dovedit din 2000 încoace, fiecare regim politic succedat la putere are cuvânt greu de spus cu privire la firmele câştigătoare. În 2004, contractul Bechtel a fost aspru criticat atât în plan intern, cât şi extern, ca urmare a nerespectării condiţiilor de licitare. Însă contractul este în vigoare şi astăzi, în ciuda faptului că mulţi din adversarii săi iniţiali sunt astăzi la guvernare. Ba mai mult, sumele tind să devină tot mai exorbitante. În anii ce au urmat, coloratura politică PSD-istă a contractelor cu statul a fost înlocuită de cea portocalie[2]. Apelul din 2007 al preşedintelui României cu privire la oportunitatea încredinţării anumitor lucrări şi întreprinzătorilor români nu a rămas fără ecou. Plecând de la faptul că marea majoritate a firmelor ce lucrează în subantrepriză sunt româneşti, se sugera că ar trebui să li se dea o şansă şi „antreprenorilor” din România. Lăsând la o parte caracterul naţionalist al preferinţelor enunţate, suntem de părere că problema fundamentală nu stă în naţionalitatea constructorului acelei investiţii în infrastructură. Timpul ne-a dovedit că marile eşecuri din infrastructura românească construită până în prezent de străini au fost înlocuite de eşecurile constructorilor români, atâta timp cât nu s-a acordat atenţia cuvenită cadrului instituţional ce guvernează astfel de contracte, adică a setului de reguli care să constrângă oportunismul contractorilor de lucrări publice.

Dar lucrurile s-au mai schimbat între timp! Anul 2010 aduce o schimbare de atitudine la nivel prezidenţial, supărarea fiind provocată de lăcomia exagerată a constructorilor români. Este foarte probabil ca aceste spuse să reflecte fidel realitatea, dar apar câteva semne de întrebare pe cât de deranjante (pentru unii!), pe atât de legitime. Aşa cum am amintit anterior, aceeaşi autoritate prezidenţială influenţa până de curând, în mod public, mersul licitaţiilor în favoarea ”întreprinzătorilor români” pe motivul că aceştia erau victimele unei concurenţe neloiale. Cu alte cuvinte, guvernul ar trebui să facă tot posibilul ca din „banii dumneavoastră” să contribuie la dezvoltarea şi îmbogăţirea anumitor constructori români, pentru a-i face, nu-i aşa, concurenţi pe măsura celor străini! În afară de faptul că, prin această acţiune, nu s-a îndepărtat ci s-a accentuat concurenţa neloială, trebuie să înţelegem că o economie de piaţă autentică este incompatibilă cu astfel de demersuri dirijiste, planificatoare promovate de la centru! În plus, un lucru mai trebuie observat: acela că s-a trecut în umbră calitatea precară a drumurilor din ultimii ani, în ciuda faptului că sunt realizate de firmele româneşti şi pe bani mai mulţi, accentul căzând doar pe lăcomia unor firme-clientelă.   

Perpetuarea relaţiilor clientelare este reflectată în alocarea unor fonduri impresionante pentru întreţinerea curentă a şoselelor şi autostrăzilor. Mai mult, se observă o creştere imensă a costurilor de la un an la altul. Iar istoria „marilor afaceri cu statul” în materie de drumuri a început cu contractul FAT: „Situaţia jafului de pe autostrada Bucureşti – Piteşti este reliefată cel mai bine de sumele ce gravitează în jurul modernizării şi peticirii acesteia. [...] După ce a fost dată în folosinţă în 2000, anul următor s-au cheltuit (doar) 12.000 de euro pentru lucrări de întreţinere. În 2002, au fost decontate lucrări de aproape 100.000 de euro, în vreme ce în 2005 lucrările de întreţinere curentă au ajuns la 4 milioane de euro” (Manea, 2006). Iar un exemplu mai recent, contractul cu Bechtel nu face, din păcate,  notă discordantă cu situaţia de mai sus. Diferă doar numărul de zerouri ataşate la plăţile (în euro) contractuale.

Devine evident că setul de constrângeri contractuale slabe şi aspectele legislative laxe şi confuze au permis apariţia şi perpetuarea unui asemenea comportament din partea acestor afacerişti. Alegerea unor firme fără experienţă şi fără un renume câştigat pe piaţă este apanajul autorităţilor publice cu atribuţii în acest domeniu. Ele au fost preferate nu pentru calitatea lucrării şi seriozitatea manifestată în relaţiile contractuale, ci pentru faptul că acestea sunt în „relaţii de prietenie şi... sponsorizare” cu politicul aflat la putere.

Concluzia generală este aceea că grupurile de interese speciale şi partidele politice se află în strictă interdependenţă. Atunci când acestea din urmă ajung la putere, ele promovează interesele grupurilor respective, iar afacerile devin rapid extrem de profitabile[3]. Mai mult, în lumina evoluţiilor recente din viaţa economică şi socială, se constată că unele grupuri de interese nu mai depind exclusiv de un partid politic. Ele se remarcă tot mai mult a fi transpartide, evitând astfel perioadele de „recesiune” asociate cu ieşirea de la guvernare a unui partid politic. [...]

---

[1] Iată, spre exemplu, cum este semnalată această problemă în presă: „[...] când vine vorba de termenele de garanţie, autorităţile dau din colţ în colţ. De fapt, cel mai adesea, s-a omis problema acordării garanţiei foarte mici. Italienii de la FAT au oferit garanţie doar pentru... un an. Gropile au apărut însă după şase luni şi era de aşteptat ca, după primul an, să vină prăpădul între Bucureşti şi Piteşti. Miniştrii nu au învăţat nimic din experienţa FAT, iar anul trecut au mai bifat peticiri pe A1 cu garanţie de... doi ani. După ce şi-au pus presa în cap şi atunci, lucrările din acest an au o garanţie mai mare decât un fier de călcat şi se apropie de cea a unui televizor sau a unei maşini de spălat – trei ani” (Manea, 2006).

[2] „Beneficiarii banilor de la bugetul de stat sunt societăţi cunoscute ca făcând parte din „portofoliul” de clientelă politică al PD. Spre exemplu, societatea Euro Construct Trading 98 SRL a beneficiat de lucrări de milioane de euro de la Primăria Capitalei, atât pe timpul lui Băsescu, cât şi în mandatul lui Adriean Videanu. În primăvara lui 2006, societatea a câştigat lucrările de reparaţie pe autostrada Bucureşti-Piteşti, iar săptămâna trecută s-a afiliat şi la construirea autostrăzii Bucureşti-Ploieşti, la puţin timp după intervenţia publică a lui Traian Băsescu.” (Manea, 2006).

[3] În urmă cu câţiva ani, presa a semnalat faptul că grupul de firme Rompetrol, în a cărui conducere se afla Dinu Patriciu, un renumit lider liberal, a finanţat campania electorală a adversarilor politici, aflaţi însă la putere. Lăsând la o parte inconsistenţa argumentelor avansate de conducerea companiei, acţiunea trebuie înţeleasă ca parte a unei viziuni strategice. Deoarece anticipările scorului electoral nu scoteau în evidenţă un câştigător cert, grupul respectiv a simţit nevoia protejării propriilor interese, indiferent de culoarea politică a partidului ce avea să deţină puterea.

Biletul nostru pentru zona Euro! Un proces de intentie... al intentiei

Cu ceva timp in urma am fost invitat sa particip la masa rotunda organizata astazi de Reprezentanta Comisiei Europene in Romania, dezbaterea avand un subiect foarte actual: tinta de 2015 pentru adoptarea Euro. Din pacate, din cauza aleatorului am absentat... dar motivat! In urma lecturarii life textului conferintei (postat pe Euractiv), m-a cuprins un regret enorm ca din motive personale nu am putut ajunge! Voi folosi acest blog ca mijloc de comunicare a propriilor mele pareri in legatura cu ceea ce s-a discutat:

• in primul rand, iata ce spune Adrian Vasilescu, Consilier Guvernator BNR: "Termenul de adoptare a Euro pentru anul 2015 a fost stabilit de Banca Nationala. Noi am spus 2015 dar asta nu inseamna 1 ianuarie 2015[...] In zona Euro se intra cu bilet. Noi nu avem bilet, ci doar intentia de a cumpara biletul."

Evident ca procesul meu de intentie vizeaza faptul ca nici BNR, nici guvernul nu si-au propus (cel putin in acest moment) sa cumpere biletul pentru Euro! Cei mai vigilenti la limbajul de lemn al politicienilor "tehnocrati" din Centrul Vechi al Bucurestiului pot observa cu usurinta faptul ca 2015 nu inseamna de fapt si in mod obligatoriu 2015. E doar o tinta pe care si-au propus sa n-o atinga! La fel cum nu si-au propus sa scoata tara din criza! Afirmatia... venita chiar prin corzile vocale prezidentiale... arata de fapt ca uneori gura pacatosului (ilor) mai graieste si adevar!

Dar care poate fi explicatia acestei non-intentii??? Pentru a raspunde vom merge putin mai departe in lectura de pe Euractiv:

• Ionut Dumitru, Presedinte, Consiliul Fiscal: Dezavantajul major pe care aderarea il aduce este pierderea politicii monetare. Lucrul aceste poate aduce anumite riscuri daca tara nu este pregatita. Pot aparea asa numitele socuri asimetrice. [...] Cele mai mari probleme sunt la nivelul inflatiei. Avem cea mai mare inflatie din Europa si acest lucru ar putea continua si in viitor.

Iata ca raspunsul este dat de un bun coleg de-al meu. Da, intra-adevar. Aderarea la Euro ar afecta concomitent chiar pe cele doua parti abilitate sa lucreze pentru a putea lua biletul: BNR si guvernul. O sa le iau pe rand.

BNR: in conditiile trecerii la moneda unica, rolul BNR se va rezuma doar la o anexa locala a BCE. Eventual va concura INS prin lucrul la diferite inovatii statistice (poate core inflation seria 3, 4, 5!!!), sau va concura ASE-ul la oferta educationala. Lasand ironia la o parte, cu certitudine rolul BNR nu va mai fi acela de prima soprana in politica monetara. I se iau mai toate parghiile de expansiune monetara: de la tiparnita pana la rata dobanzii cheie. Cu alte cuvinte, le va fi imposibil a mai juca cu guvernul la masa expansiunii monetare de dragul acoperirii deficitului bugetar. Ceea ce nu recunoaste - nu ca nu stie - Ionut Dumitru este faptul ca problema inflatiei pe care o aminteste este de sorginte pur monetara. Adica, daca ar fi sa fim onesti fata de noi insine, in loc sa propovaduim (in)dependenta de a tipari bani si sa ne vaitam apoi de inflatie, mai bine ar fi sa ne bazam pe o mai mare dependenta a BCE fata de bunul simt si fata de puterea de cumparare din buzunarele europenilor! Cei care ma cunosc stiu ca nu sunt deloc un sustinator al monedei Euro, dar in acest moment cred ca raul mai mic este BCE, iar nu BNR. Mi-e greu sa cred ca Trichet sau orice alt succesor vor apleca urechea (tiparnitei) la doleantele lui Boc.

Guvernul: pentru acoperirea deficitului bugetar (cel mai important fiind cel al asigurarilor sociale, unul de natura structurala, care va exploda intr-un orizont de timp nu foarte indepartat), acesta are mai multe parghii: sa se imprumute intern sau extern, sa creasca fiscalitatea sau sa tipareasca bani (si sa faca un bun si sanatos "senioraj").  Ei bine, guvernul nostru face de toate concomitent. Dar cel mai dulce (si cel mai ieftin) este...  (bravo!) tiparitul de bani. Si uite asa, se duce naibii tot esafodajul de criterii de convergenta de la Maastricht: rata inflatiei, deficit bugetar, datorie publica etc. 

Si uite asa, vom ajunge in 2015 si vom constata ca independenta noastra in politica monetara ne-a adus o inflatie de doua cifre, un deficit bugetar enorm si o datorie publica pe masura ce vor fi acoperite tot din buzunarul contribuabilului de rand.

Nu-i asa ca la usa stanii zonei euro se afla doi lupi pe post de paznici? Feriti-va asadar buzunarele cat puteti , dragii mei, ca altfel nu mai ramane pic de lana pe voi!

Nu pot sa inchei acest post fara a elogia atitudinea corecta si... incomoda a prietenului Cristi Paun:

• Cristian Paun, Director Executiv, Societatea Romana de Economie "Romania e obisnuita sa printeze bani. Cauzele inflatiei nu sunt structurale ci monetare. Refroma structurala inseamna mai mult privat decat public. Mai putina interventie si control a statului. Pe parte de covergenta reala, Guvernul poate face foarte putin. NU poti sa cresti peste noapte comptetitivitate, PIB-ul. Trebuie sa dai mai multe sanse pietei libera. Asa cum se intampla in Franta si Germania. Trebuie regandita piata fiscala in Romania. In prezent, politica fiscala a Romaniei este un picior dat in fundul pietei libere."

 

Este nevoie de mai mult stat!

Aceasta este concluzia desprinsa ieri din toata prelegerea profesorului Yvan Allaire din Aula Academiei Romane!

Allaire a explicat că viziunea neoliberală nu funcţionează sustenabil şi, în timp, un astfel de model economic creşte discrepanţele sociale şi oferă unei oligarhii o influenţă disproporţionată asupra scenei politice, având astfel mijloacele să-şi atingă obiectivele personale în dauna celor colective.

De asemenea, profesorul a criticat tendinta privatilor de a-si ajusta si organiza business-ul mizand doar pe strategia "termenului scurt".

„Modelul tipic „american“ de întreprindere cotată la bursă este prea aplecat spre performanţa pe termen scurt, prea expus în faţa „investitorilor“ avizi de randament şi de sporirea preţului acţiunilor. Aceste societăţi „model“ sunt prăzi uşoare, miei sacrificaţi pe altarul pieţelor financiare şi al operatorilor şi speculatorilor de toate felurile. Sub presiunea investitorilor nerăbdători şi a atacurilor (reale sau bănuite) ale vânzătorilor la vedere şi ale fondurilor speculative (numite în mod fals hedge funds, fonduri de risc), conducătorii acestor societăţi, bine remuneraţi tocmai pentru a nu opune prea mare rezistenţă, nu mai administrează decât pe termen scurt şi se consacră exclusiv măsurilor destinate a susţine creşterea profitului per acţiune şi a cotaţiei la bursă.

Cred ca pot fi facute cateva mentiuni punctuale pentru a demon(s)t(r)a inconsistenta logica a ideilor expuse:
1. in viziunea neoliberala (asa cum o numeste profesorul canadian), rolul statului se restrange semnificativ, in special la atributiile sale fundamentale. Prin urmare, in acest scenariu, daca unii oligarhi vor dori sa captureze statul pentru obtinerea de privilegii (engl. rent-seeking), vor constata cu stupoare ca statul nu prea mai are atributii in domeniul economic. Cu alte cuvinte, nu vor mai putea face din stat (si forta sa coercitiva de impartire de privilegii ale grupurilor de interese afiliate sau nu politic) instrumentul atat de necesar pentru a obtine castiguri... pe seama celorlalti contribuabili.

Repet, daca modelul economic construit pe principii liberale ar exista  cu adevarat, scena politica nu ar mai fi atractiva pentru ca nu prea ar mai avea ce (privilegii) imparti, iar mogulii si oligarhii ar fi nevoiti sa isi construiasca averile spetindu-se sa satisfaca cat mai multi consumatori! Cu alte cuvinte, liberalismul economic si interventionismul (prezent mai peste tot) nu sunt ingrediente ale aceluiasi aluat.

2. Nu vad care este problema daca un businessman decide ca in strategia alocarii propriilor resurse economice sa mizeze pe termenul scurt si nu pe termenul lung. Din perspectiva drepturilor de proprietate, orice opinie cu privire modul cum altcineva isi aloca resursele (legitim dobandite) are un caracter pur subiectiv si fiecare este liber sa gandeasca cum ar face el mai bine. Dar de aici pana la a ajunge sa-i spui... ba chiar sa-l obligi.... sa actioneze mai degraba pe termen lung decat pe termen scurt, incalca orice urma de morala, sa nu mai spun de dreptul de proprietate.

In ceea ce priveste faptul ca fondurile speculative sanctioneaza lipsa performantei sau premiaza profitul, nu vad de ce ar trebui incriminate. Ele reprezinta de fapt barometrul starii afacerii respective si fac o treaba extrem de importanta de informare a actionariatul (mai mic sau mai mare) asupra calitatilor manageriale ale conducerii imputernicite.

Si ca tot veni vorba de termen scurt vs termen lung! Asa cum bine ati vazut: solutia (sper eu nu una reprezentativa si avizata a canadienilor) este mai mult stat! I s-o fi parand distinsului profesor ca masurile de politica economica luate de guvernele in functie sunt compatibile cu o strategie pe termen lung? Indiferent de continent sau orizont temporal?

Cu alte cuvinte ce partid politic va dori sa se sacrifice pentru binele pe termen lung al romanilor si nu va dori mai degraba sa indruge cateva masuri care amelioreaza sau chiar invioreaza situatia economica pe termen scurt cu scopul de a ramane la putere? Apoi, stiti ca este celebra sintagma: Ciocu' mic ca noi suntem la putere acum! Iar teoria public choice ne spune chiar mult mai multe despre meandrele concretului si pragmatismului politic!

Unde mai pui ca, in timp ce privatul risca propriul stoc de resurse economice, sectorul public nu risca nimic! El nu intra in faliment pentru simplul motiv ca are in tolba magica parghia fiscala! Si acum, in final, o intrebare retorica: nu-i asa ca guvernul poate gestiona la fel de bine si chibzuit banii supusilor sai ?! Prin "la fel de bine" inteleg sa urmeze exact preferintele individuale ale celor care au fost impozitati. Pentru ca in materie de agregare a preferintelor individuale ne lovim, nu-i asa, de o bariera logico-stiintifica insurmontabila!     

Aaaa, era sa uit: evident ca actualul guvern s-a sacrificat si se sacrifica in continuare pentru modernizarea Romaniei! Dar nu e decat o "exceptia" necesara si suficienta pentru a confirma regula!

Georgia, o insula de liberalism in coasta... Rusiei

Pentru multi dintre noi, fosta republica sovietica (socialista) Georgia este doar acea buturuga mica care s-a pus cu carul rusesc, initiind in 2008 actiuni militare in Osetia de Sud. Despre presedintele Mihail Saakashvili s-au spus tot felul de lucruri, mai mult sau mai putin adevarate: ca este excentric, ca este omul americanilor, ba chiar ca se drogheaza.

Nu vreau sa fac o pledoarie pentru omul Saakashvili, ci pentru viziunea politicienilor georgieni asupra reformarii tarii (sau in termeni specifici plaiurilor noastre mioritice, cum au vazut ei "modernizarea tarii").

Iata extras de pe site-ul Ministerului de Externe georgian:

Lower Tax Rates

In 2005 a new Tax Code was enacted. Under the Code, the number of taxes was reduced 3-fold and tax rates were lowered considerably.

Fewer Licenses and Permits for Doing Business

The number of business activities subject to licensing and permitting regimes was reduced by 84%. Licensing procedures were simplified and the one stop shop principle was introduced.

Improved Technical Regulation System

The technical regulation system was reformed to give way to a voluntary standards system and reduce state regulation in this sphere. The new laws provide for the introduction of technical regulations in compliance with international standards to significantly simplify procedures for exporters and importers.

Less Regulation by the State

The deregulation policy significantly reduced the number of spheres regulated by the state and simplified the necessary regulation procedures.

Aggressive Policy of Privatization

Privatization of state property is in progress, stimulating the growth and development of the private sector.

Customs Reform

A new Customs Code has been elaborated, offering significantly simplified customs administration procedures.

Lower Import Duties in 2006 and no Import Duties in 2008

On September 1, 2006 one additional and significant step was made towards trade liberalization, when the Law of Georgia on "Customs Tariffs" came into force.

The new law provides for the reduction of tariff rates up to 0%, 5% and 12%, instead of the existing 16 tariff rates (0%, 4%, 5%, 6%, 7%, 8%, 10%, 12%, 14%, 15%, 16%, 17%, 18%, 20%, 25%, 30%) used till 1 September of 2006. The law stipulates a further liberalization of the Georgian customs tax system and envisages transition to the Harmonized Commodity Description and Coding System HS 2002.

The adoption of the new law aims at improvement of investment climate and protection of customer’s rights through trade liberalization.

According to the Law of Georgia on "Customs Tariff” all existing tariffs were reduced from 12-30% to 12%, from 5-12% - to 5%, and from 0-5% - to 0%.

Today Georgia's tariff rates are the second lowest worldwide.

Pentru cei ce sufera de neputinta intelectuala de a gandi si in alte paradigme contrafactuale decat in cea etatista, iata ca se poate! Si se poate mai bine... in primul rand pentru cetateni! Iar Georgia este un caz real, posibil de analizat si cuantificat, nu o utopie teoretico-fantasmagorica de sorginte anarho-capitalista (cum spun cei indoctrinati!!!). 

PS: cei interesati de o analiza in limba romana foarte bine detaliata si argumentata pot citi studiul elaborat in cadrul Centrului pentru Economie si Libertate (ECOL) de colegul si prietenul meu, Bogdan Glavan.

Merkel si pretextul numit "Grecia"

Cancelarul german Angela Merkel a adus ieri critici puternice si punctuale la adresa Greciei.

1. ca grecii ar trebui sa stea mai putin cu burta la soare;
2. ca ar trebui sa iasa la pensie la o varsta mai inaintata:

Există diferenţe semnificative între Germania şi Grecia. Atena a anunţat anul trecut reforma sistemului de pensii ce vizează stabilirea vârstei medii de pensionare la 63 de ani. Guvernul grec oferă totodată stimulente pentru cei care aleg să se retragă din câmpul muncii la 65 de ani. Germanii sunt ceva mai muncitori. La Berlin s-a votat în 2007 creşterea vârstei de pensionare de la 65 la 67 de ani în mod progresiv.

3. ca grecii nu vor mai primi bani daca vor sta degeaba si nu vor intreprinde niciun efort de a evita falimentul tarii si intrarea in incapacitate de plata.

Angela Merkel a reafirmat totodată solidaritatea Germaniei cu Grecia pentru ca această ţară să depăşească criza. „Bineînţeles că mizăm pe euro şi, desigur, nu dorim să eşueze şi (o astfel de criză) să ne târască pe toţi”, a mai spus Angela Merkel. 
Totuşi, „nu putem fi pur şi simplu solidari şi să spunem că aceste ţări pot acţiona în continuare ca până acum. Da, Germania ajută, dar Germania ajută numai dacă ceilalţi fac eforturi”, a precizat cancelarul german.

Comentatorii germani observă că mesajul cancelarului se adresează în special publicului din ţară. Partidul-soră al CDU – Uniunea Creştin Socială (CSU), şi partenerii lor de guvernare – liberalii, au semnalat în ultimele zile că nu mai sunt dispuși să susţină un nou ajutor financiar pentru Grecia, care se apropie iarăşi de intrarea în incapacitate de plată. „Lecţia pentru Grecia este că, în ciuda ajutorului financiar, nu se află într-o situaţie mai bună decât în urmă cu un an”, a declarat Alexander Dobrindt, secretar general al CDU.  

4. ca sectorul de stat in Grecia este semnificativ (oare in raport cu ce tara, pentru ca Germania nu este deloc o tara prea liberala!), de aceea trebuie privatizate diferite active.

De aceea a facut probabil presiuni ca grupuri germane sa consilieze diferite privatizari precum aceasta:

Grecia a numit recent consultanţi financiari ai procesului de privatizare, în urma presiunilor creditorilor internaţionali care cer accelerarea procesului de vânzare a activelor, pentru achitarea datoriilor, transmite Reuters. Guvernul elen a angajat Deutsche Bank şi National Bank of Greece pentru a consilia vânzarea PAP, cea mai mare companie de pariuri din Europa, evaluată la 1,5 miliarde de euro la actualul preţ de pe piaţă.


Cine citeste pana aici va spune cu siguranta: Pai nu-i asa?! Iata un adevarat lider european care gandeste si vorbeste liberal!

Insa, dragi iubitori ai liberalismului si statului minimal, ceea ce urmeaza este nimic altceva decat pavarea treptata a drumului catre servitute si creionarea unei lozinci care pentru multi dintre noi este o trista amintire: Traisca Uniunea Republicilor Socialiste Europene!

Iata cateva argumente pentru care eu consider ca atitudinea Greciei (si cu siguranta si a altor state euroepene) va fi considerata un ingredient in mixul de pretexte pentru o centralizare si mai puternica la nivel supra european:

1. Poziţia lui Merkel a fost exprimată în cadrul unei reuniuni a partidului său - Uniunea Creştin-Democrată (CDU), la Meschede, oraş din landul Renania de Nord-Westfalia, într-un moment în care aliaţii cancelarului şi alegătorii germani dau semne că s-au săturat să pompeze bani spre ţările îndatorate din UE. Concret, Merkel a anunţat că doreşte uniformizarea vârstei de pensionare şi a duratei concediului de odihnă în ţările Uniunii Europene, deoarece există mari diferenţe între ele.

Adica de ce sa mai existe diferente in UE? Sa gandim noi eurocratii cam la ce varsta sa iasa cetatenii la pensie! Avand in vedere implozia cvasi-generala a sistemele de asigurari sociale (inclusiv in Germania lui Bismark, sic!), europenii vor avea parte cu siguranta de o crestere importanta a varstei de pensionare, subiect foarte important pe care imi propun sa-l analizez separat intr-un alt post. 

2. „Nu putem avea o monedă comună şi unii să aibă multe zile de concediu iar alţii foarte puţine. Pe termen lung, nu funcţionează”, a adăugat Angela Merkel. „Bineînţeles că mizăm pe euro şi, desigur, nu dorim să eşueze şi (o astfel de criză) să ne târască pe toţi”, a mai spus Angela Merkel.
In acest post am argumentat de ce tarile UE si in special pilonii Germania si Franta nu doresc ca drumul monedei Euro sa fie stopat, indiferent de piedica. Insa fara sa se doreasca acest lucru, o asemenea credinta introduce hazardul moral in comportamentul guvernelor mai putin solide institutional si financiar. Eu cred ca (si) pe acest lucru mizeaza Grecia atunci cand da dovada de lipsa de reactie la amenintarile forurilor europene: "Daca vor ca zona Euro sa nu se clatine, sa ne ajute!" 
Avand in vedere atitudinea Greciei, pot fi construite doua scenarii alternative:

(a) o centralizare tot mai puternica si o extindere tot mai larga in materie de competente si directive ale organismelor europene, adica ridicarea edificiului (prea repede decretatului ca defunct) URSS... evident in varianta europeana, una mai soft dar cu acelasi final "apoteotic"! Dizidentul rus Vladimir Bukovski arata intr-o carte extrem de interesanta (UE... o noua URSS?) ca diferenta intre UE si URSS tine doar de ritmul schimbarilor institutionale, nu si de rezultatul final. El foloseste si o parabola sugestiva: pentru a fierbe racii (adica europenii) se pot aplica doua tratamente: fie sa-i pui sa fiarba in apa rece si la foc mic (cazul UE), fie sa-i pui direct in apa clocotita si la foc mare (cazul URSS). Rezultatul este insa acelasi.

(b) o acutizare a problemelor nationale care sa culmineze cu abandonarea proiectului politic european si a monedei unice.

Indiferent de optiunile personale, as fi interesat sa vad pe care scenariu pariati! Stiti unde este rubrica de comentarii.

PS: Desi nu este neaparat ceea ce doresc, eu pariez pe primul.

Cartoful... barometrul cresterii economice la romani

In Gandul, ministrul Agriculturii Valeriu Tabara face teoria cartofului, cautand sa-i explice cresterea de aproape 88% a pretului in ultimul an jumatate... doar pe seama reducerii productiei. Pardon: si pe seama cresterii similare in mai toate tarile UE?!

Suprafaţa cultivată cu cartofi în 2010 a fost de 247.000 de hectare, faţă de 255.000 de hectare în 2009, potrivit INS. Producţia din 2010 a fost de 3,3 milioane tone, faţă de 4,0 milioane tone în 2009. În acest an, până pe 20 aprilie, suprafaţa cultivată cu cartofi de toamnă era de 121.535 de ha, reprezentând 59 % din suprafaţa programată, conform datelor Ministerului Agriculturii. Producţia de cartofi a scăzut anul trecut cu 17,5% faţă de 2009, din cauza scăderii randamentului la hectar şi a suprafeţei cultivate, se arată într-un comunicat al INS.

În primele patru luni ale acestui an preţul mediu al cartofilor a crescut cu peste 30%, după ce anul trecut s-a majorat cu 45%, conform datelor de la Institutul Naţional de Statistică.
Ministrul Valeriu Tabără a explicat joi că majorările de preţuri la cartof au fost la nivel european, nu doar pe plan intern.


Desi reducerea productiei si implicit ofertei de cartofi pe piata conduce la scumpirea acestuia, nu putem considera totusi ca doar oferta este de vina. Mai sunt cel putin doua cauze importante pe care le voi comenta in cele ce urmeaza:

(a) efectul de venit: In cosul de consum al populatiei, intra trei grupe mari de bunuri (clasificate in raport cu evolutia veniturilor): inferioare numite si "bunurile saracului" (cartofi, malai, untura etc), normale (carne, ulei) si superioare sau "bunuri de lux" (carne de vanat, ulei de masline, vase de croaziera etc)

Este stiut faptul ca, in recesiune, veniturile pentru o parte mare de populatie se reduc ceea ce are implicatii asupra structurii cosului de bunuri consumate. Adica, familiile vor tinde sa aloce mai putin pentru bunuri de lux si o parte din cele normale si sa se orienteze mai mult catre cele de stricta necesitate si mai ieftine (nu neaparat de slaba calitate). Cartoful este asadar un bun a carui cerere creste in conditii economice ca cele traite in prezent de romani si implicit va avea loc o crestere a pretului pe piata.

Daca vreti, cartoful si evolutia pretului acestuia sunt un barometru al starii economiei, poate unul mai bun decat rata de crestere calculata de INS. Pentru ca nu putem spera la o revenire serioasa a economiei decat atunci cand populatia nu va mai cauta cu privirea taraba de cartofi din piata si nu va mai lasa o pondere asa de mare din venit in buzunarul vanzatorilor.

(b) efectul injectiei monetare: atunci cand statul BNR nu se mai opreste din tiparit de bani pentru a rascumpara titluri de stat, preturile in economie cresc (evident nu toate in acelasi timp si in acelasi ritm). Astfel am ajuns sa detinem locul I la inflatie in UE cu un nivel de 8,4%.

Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a declarat recent că România are a doua cea mai mare creştere de preţuri la alimente din regiune.
În luna martie, mărfurile alimentare s-au scumpit cu 1,17% faţă de februarie şi cu 4,12% comparativ cu decembrie 2010. De la începutul anului, scumpiri de peste 10% au fost înregistrate la legume şi conserve de legume (19,2%), în special pentru cartofi (24,7%), fructe proaspete (12,56%) şi zahăr (11,98%).
Inflaţia anuală a urcat de la 7,6% în februarie la 8,01% în martie, atingând maximul din august 2008, după ce rata lunară s-a situat la 0,6% în principal ca urmare a scumpirii cartofilor, fructelor proaspete, zahărului şi combustibililor (sublinierea imi apartine!).

Vedeti, dragi romani, cine e de vina pentru inflatia ridicata? Cartoful, bata-l vina, vorba unei doamne care ofta scotand banii din portofel in fata tarabei.

Unde mai pui ca daca domnul Mugur Isarescu ar face un sondaj asupra gospodariilor (de ex. AMIGO) ar constata ca alimentele si in special cartoful ar avea o pondere mult mai mare decat cea luata in calculele statistice!!!! Cu alte cuvinte, nivelul de 8,4% este serios subevaluat in raport cu cel din realitate.

Interesant este cum guvernatorul BNR s-a transformat treptat din artizanul Sun TZU al artei razboiului cu inflatia in purtatorul de cuvant al inflatiei, aratand cu degetul in stanga si in dreapta vinovatii fara vina.... precum cartoful!

Cum gandeste mediul de afaceri si cum gandesc guvernantii!

In paginile Saptamanii Financiare, una dintre cele mai apreciate reviste ce se ocupa de sfera economica (detinuta de un mogul!!!), am gasit un articol interesant care ma indeamna sa fac cateva comentarii - zic eu - utile celor preocupati de modul economic de gandire. Inainte totusi, voi reda integral materialul si nu pentru a-i face reclama gratuita:

Reprezentanţii Camerei de Comerţ Americane în România (AmCham România) sunt adepţii reducerii contribuţiilor sociale, al căror nivel este printre cele mai mari din UE. Chiar dacă valoarea contribuţiilor încasate de stat ar scădea iniţial, acestea ar urma să crească în următorii ani. AmCham este mulţumit de noile prevederi aduse legislaţiei muncii, însă consideră că măsurile nu sunt suficiente pentru creşterea numărului de angajări.

“Salutăm modificările aduse Codului Muncii şi Codului de Dialog Social. Ele reprezintă un pas înainte în flexibilizarea pieţei muncii”, a declarat, într-o conferinţă de presă, Radu Enache, director general Hewlett-Packard România şi membru al Consiliului Director al AmCham. El a precizat că noile modificări au determinat ca în perioada 2-9 mai să fie semnate 117.000 de noi contracte de muncă, având în vedere că unii dintre patronii care angajau la negru au decis să îşi înregistreze angajaţii lor pentru a nu fi pasibili de pedepsele introduse în noul Cod.

Pe de altă parte, Ionuţ Simion, partener consultanţă fiscală şi juridică PwC şi vicepreşedinte AmCham, consideră că noile modificări aduse legislaţiei muncii nu sunt suficiente, atâta timp cât contribuţiile sociale nu vor fi reduse. El a afirmat că valoarea globală a acestor contribuţii, de 44,9% din venitul total, este una dintre cele mai mari din Uniunea Europeană şi îi determină pe patroni să nu facă angajări sau să nu le declare. Ionuţ Simion a dat exemplul Bulgariei,care a operat în 2003 o reducere a contribuţiilor sociale, gradul acestora de încasare majorându-se cu 5-6% după cinci ani. El a mai precizat că rata de colectare a contribuţiilor din România de circa 25% este redusă şi pentru că asiguraţii nu beneficiază de servicii la nivelul contribuţiilor plătite.

În aceste condiţii scăderea contribuţiilor  ar conduce la creşterea gradului de colectare în câţiva ani, chiar dacă pe termen scurt acesta ar scădea. “Deosebirea între cum gândeşte mediul de afaceri şi cum gândesc guvernanţii este că primii gândesc pe termen lung, iar ultimii pe termen scurt. Dacă Guvernul s-ar gândi la planuri multianuale şi le-ar respecta , astfel de măsuri ar duce la creşterea încasărilor”, a precizat Alexandra Gătej, preşedintele AmCham.

Ati sesizat diferenta de abordare intre "privat" si guvern? Unii gandesc pe termen scurt (politicienii), altii pe termen lung (asa-zisii privati) intru gloria Marelui Stat! Adica, vezi Doamne, daca nu ar fi acesti privati, pe termen lung... toate statele ar fi moarte! Argumentul este simplu: o reducere a impozitarii, chiar daca pe termen scurt aduce eventuale prejudicii bugetului si implicit firmelor capusa, pe termen lung totu' va fi bine pentru ca va creste colectarea!

Intr-un interviu in aceeasi revista economica, am aratat ca argumentul ultim al unei relaxari fiscale nu trebuie sa fie acela ca reprezinta o masura prin care statul poate sa jumuleasca mai putin de la fiecare, dar mai multi de la toti laolalta. Daca un astfel de rationament poate fi inteles de reprezentantii statului - care se hranesc din exproprierea veniturilor legitim dobandite de fiecare dintre noi - nu putem gasi argumente logice pentru ca un privat sa sustina acest lucru, decat daca... se hraneste la randu-i din aceasta expropriere!

Pentru adevaratii sustinatori ai economiei de piata , lasarea la latitudinea statului a cat mai putine resurse reprezinta o cale sigura (si singura) pentru a creste libertatea noastra a tuturor si a spori bunastarea economica. Acolo unde statul intervine mai mult, exista tot mai putina libertate a individului!

Iata de ce este dezirabila social o impozitare cat mai mica! Indiferent de ce categorie de impozite vorbim!

• in primul rand, pentru ca impozitele descurajeaza manifestarile antreprenoriale si productia de bunuri;
• in al doilea rand, pentru ca risipeste resursele economice: odata ce impozitele ajung in mana birocratilor, ele ies din sfera calculului economic si intra in cea a haosului si arbitrarului, asa cum am aratat in comentariul de aici. 
• in al treilea rand, pentru ca deturneaza economia si dezvoltarea domeniilor de activitate de la sensul natural. Cu alte cuvinte, deconecteaza - intr-o anumita masura- productia de la dinamica preferintelor consumatorilor si o conecteaza la preferintele birocratilor (fie ei nationali, europeni etc)

  Pentru cei ce interesati, o explicatie detaliata si usor de asimilat se gaseste in paginile unei carti celebre a lui Henry Hazlitt "Economia intr-o lectie", publicata si in romana de Editura Libertas.

Somajul tot nu scade, asa ca... traiasca inflatia!

Intr-una din postarile anterioare, analizam - desi tangential - politica monetara inflationista a FED si convergenta istorica a marilor banci centrale. Presedintele FED, Ben Bernanke, sustinea sus si tare ca inflatia nu este si nu va fi o problema... atata timp cat anticipatiile inflationiste raman bine ancorate intr-o marja redusa! Astfel, oricat de multa emisiune monetara am face, preturile nu vor creste! Ceea ce ar vrea sa lase sa se inteleaga diriguitorii bancilor centrale (evident, al nostru Isarescu nu poate lipsi de la apel) este faptul ca inflatia nu are legatura cu tiparirea de bani. Ori nimic mai fals, pentru ca inflatia chiar asta inseamna!

Daca inflatia ar fi un fenomen independent de variabila "masa monetara", atunci cum se face ca - pentru a tempera inflatia - multe banci centrale au abandonat politica banilor ieftini, facand pasi fermi pe calea cresterii ratei dobanzilor? Intr-un articol recent, Forbes ilustreaza acest lucru:

Inflationary pressures have been rising and recognized in many major global economies for quite some time, which has had their central banks raising interest rates and tightening monetary policies in efforts to bring rising prices under control. So far without effect, thanks to the intensity of the inflationary pressures.
China began raising interest rates and tightening policies almost a year ago, and has become more aggressive recently as the efforts so far have had no effect whatever. Similar inflationary concerns and efforts to cool off rising prices in India have spread through the rest of Asia, into Russia, over to Brazil and the rest of South America, and into Africa.
This week in Europe, the United Kingdom reported that its annualized rate of inflation jumped to 4% in January, up from an already worrisome 3.7% in December. The 4% level is double the Bank of England’s stated ‘comfort zone’ of 2%, which by the way is the same as the Fed’s stated comfort zone.

Bernanke ramane insa consecvent: el chiar si acum continua sa sustina ca inflatia este inca in stare benigna si nu trebuie sa ne preocupe. Vom tipari in continuare pana ce somajul va fi musai obligat sa scada! Dar iata cum stau lucrurile up-to-date:

In concluzie: Nu putem spunem "adio" somajului, dar vom spune "bine ai venit" inflatiei!
 

Viziunea lui Boc despre eficienta legilor pe care le promoveaza

Este strigatoare la cer abordarea premierului Boc cu privire la modul cum noul cod al muncii (si acum atentie, dragii mei!) creeaza noi locuri de munca. Conform declaratiei in calitate de ministru interimar, Boc face bilantul:
- numărul angajărilor efectuate, în aceeaşi perioadă, de către angajatorii din România a ajuns la 102.870;
- în perioada 2-9 mai, 3.065 de controale mixte, în urma cărora s-au aplicat amenzi în valoare de 3.742.000 de lei.

Adica uite domne' cum se strange milionu' de euroi la buget! Vorba lui Mircea Badea: pai, gura noastra ce manance! Depinde doar de vointa si de grosimea obrazului si circumvolutiunilor creierului pentru ca un politician "responsabil" sa invete cum sa mai jupoaie ceva de pe pielea romanilor.

Si, acum, lectia mea gratuita de economie catre premierul nostru drag. La cum vad ca stau lucrurile, prevad ca este primul episod dintr-un lung, lung serial.

1. O politica economica trebuie sa trateze cauza si nu efectul! In acest caz, chiar legislatia este cauza, deci masura justa ar fi trebuit obolirea reglementarilor in materie de munca, nu "perfectionarea" lor. Cu alte cuvinte, Boc ar fi trebuit intai sa identifice si sa priceapa de ce foarte multi angajati si angajatori isi dau mana in economia subterana sau gri. Raspunsul este simplu: pentru ca ei considera ca statul fura prea mult din ceea ce produc, respectiv incaseaza. In conditiile in care la 100 lei salariu, partea statului este aproape inca pe atat, nu-i rational sa incerci sa te lasi furat cat mai putin? Daca ar fi manifestat putina responsabilitate si l-ar fi cuprins un adevarat sentiment de solidaritate cu cei pe care-i guverneaza (pentru ca de inteles sunt convins ca a inteles pana la urma rationamentul de mai sus gratie Andreei Vass!), ar fi decis sa diminueze poverile administrative si fiscale ce stau in calea unei negocieri libere pe piata muncii.
  
2. Si oricum nu se face asa! Morala discursului este una singura: Uite ca am mai adus peste 100.000 de angajati la jupuit! Pe logica simplista a la Boc, cu cat vor mari amenzile cu atat se vor ivi mai multe locuri de munca. Aceste locuri de munca nu au fost create, ele existau si inainte, numai ca acum povara fiscala este mai mare.

3. Fiscalitatea impovaratoare a muncii - chiar si cu controale tot mai aspre cu tot - are menirea chiar sa reduca locurile de munca in economie, nu sa le creasca! Daca pana acum, cei ce angajau la negru aveau sa spunem un cost salarial total de x, acum acesta va creste la x + n, cu n pozitiv. Ceea ce mareste costul de oportunitate al deciziei de a pastra un angajat. Deci, cu atat devine mai atractiva/ieftina substituirea muncii cu tehnologii sau alte elemente de capital tehnic.

Este o logica fireasca fara de care studentii mei nu au cum sa treaca examenul si sa ajunga - eventualmente - premieri!

  

O noua oferta pentru studenti - Austrian Economics Autumn School

Pentru studentii care doresc sa amane cu cateva zile inceputul urmatorului an universitar - si totusi sa fructifice la maxim timpul respectiv - le recomand sa se inscrie la scoala de toamna organizata in Troyes, Franta de Institut Économique Molinari.

Prezentarea scopului acestui demers este concisa, dar foarte atractiva pentru cei preocupati de teorie economica sanatoasa:

 "Convinced that current economic policy is responsible for crises and based on fallacies, the Autumn School offers a series of conferences highlighting alternatives inspired by Austrian School economists. Ludwig von Mises, Friedrich Hayek and Murray Rothbard have built powerful analytical tools that are able to account for complex economic phenomena, particularly as relates to the economic cycle. In that light, the Autumn School will try to answer questions such as: Is the financial crisis over? or Have proposed remedies – stimulus plans, debt, bank bailouts – truly helped to heal our struggling economies?

The organizers of the event would like to invite students who are eager to deepen their knowledge on these issues by discovering a range of coherent arguments to explain the complexity of economic issues, as well as professionals interested in understanding the exact meaning and unintended consequences of contemporary economic policies."

Va fi lasata Grecia sa renunte la euro?

In presa economica apar tot mai multe informatii si opinii cu privire la posibilele efecte ale iesirii Greciei din euro-zone. Se va deprecia moneda europeana? Ar trebui si Portugalia sau Irlanda sa faca acelasi lucru? Nu-mi propun aici sa fac o analiza detaliata a infiintarii si functionarii UEM sau, intr-un plan mai extins, a teoriei zonelor monetare optime. Totusi, sunt de mentionat cateva aspecte generale.

Daca Grecia ar fi fost de capul ei - in sensul ca ar fi fost lasata la latitudinea ei posibilitatea de a iesi din zona Euro - ar fi facut-o cu siguranta, spun eu. Guvernul elen si-ar fi dorit o independenta a politicii monetare pentru a putea tipari si iar tipari bani, in conditiile in care parghia fiscala nu prea poate fi accesata. In conditiile in care imprumuturile pe termen scurt ale Greciei luate de la UE si FMI se ridica la peste 110 miliarde euro, sunt aproape convins ca nu s-ar fi dat in laturi sa tipareasca aceasta suma in moneda nationala, chiar daca asta ar fi insemnat o depreciere masiva a valorii monedei si o expropriere a grecilor (generata de taxarea adusa de inflatie asupra avutiei reale). Numai ca atata timp cat banca centrala nu se afla in curtea proprie, varianta inflationarii monedei pica. Daca vreti, numai pentru acest lucru, contribuabilii greci ar trebui sa fie bucurosi ca au adoptat euro.

In general vorbind, cei care au intrat in zona euro si ale caror guverne s-au manifestat de-a lungul timpului ca "iubitoare de inflatie" se pot declara multumiti de faptul ca li s-a confiscat independenta de batere a monedei. Este cazul nu numai al Greciei, ci si al altor tari cu climat mediteranean Spania, Portugalia, chiar si Italia.

De ce insa nu este probabil acest scenariu?

Pentru idealurile politice ale UE, unificarea monetara si promovarea unei monede unice este o componenta cheie, un deziderat de al carui eventual faliment se poate lega daramarea intregului esafodaj institutional european. O abordare rigida - in sensul de respectarea stricta a criteriilor de convergenta de la Maastricht - va fi considerata prea dura de Uniune... mai ales in astfel de timpuri grele. Mai mult decat atat, experienta istorica ne arata ca si pe vremuri bune, cel putin pentru deficitul bugetar al Germaniei si Frantei anilor 2004 si 2005, aceste criterii sugerau mai degraba un caine care latra, dar nu musca!

Pe de alta parte, daca se va lasa posibilitatea (politica) pentru Grecia sa iasa fie si temporar din zona euro, s-ar crea precendentul institutional pe care si alte tari il asteapta. Constientizarea hazardului moral ce-l poate genera o astfel de decizie nu lasa prea mult loc de negociere intre eurocratii de la Bruxelles.

Insa, pretul mentinerii Greciei si al celorlalte tari aflate in prag de insolventa este fie tiparnita de bani europeni, fie subventionarea din banii tuturor contribuabililor europeni a neperformantei economice a guvernelor respective. Sau mai degraba si una si alta. Atata timp cat tarile fara probleme au o pondere mare in total, povara per tara va fi usor de suportat in deciziile politice: adica cate putin de la fiecare se aduna suficient pentru a rezolva o problema mare!? Redistribuire la scara europeana! Insa perspectiva este una pe termen foarte scurt, pentru ca in timp, datorita amanarii operatiei, cancerul deficitului bugetar al pacientului guvernamental (fie el elen, portughez sau irlandez) tinde sa se extinda! Deci costurile pe termen mediu si lung se amplifica! Unde mai pui ca nimeni nu ofera certitudine ca nu va mai fi contagiata si alta tara europeana?

Vreau sa trasez in final doua concluzii, una mai aplicata pe cazul euro si una mai generala teoretica. In primul rand, desi UE tine cu dintii de euro, acesta va fi in final un esec institutional cauzat de mai multi factori (cu predilectie endogeni). De facto, este inca de acum un esec. In al doilea rand, orice moneda fiduciara - emisa si impusa in schimburi prin forta unei autoritati statale sau suprastatale - nu poate concura pe termen lung cu monedele marfa care au aparut voluntar si spontan si care au trecut testul teoremei regresiei monetare.

Libertatea noastra (fiscala) scade... pe an ce trece!

Acesta este rezultatul analizei prezentate in Capital de Radu Nechita si Centrul Cised si anume ca romanii trebuie sa munceasca 149 de zile din an pentru a acoperi cheltuielile angajate de guvern. Astfel, la 30 mai - adica dupa aproape 5 luni - romanii pot considera ca sunt eliberati de fiscalitate si, deci, pot lucra pentru ei insisi.

"Potrivit Eurostat, în 2010, cheltuielile publice din România au reprezentat 40,8% din PIB. Aceasta re­prezintă 149 de zile dintr-un an, adică cinci luni fără o zi. Doar deficitul bugetar (6,4% din PIB, adică 18,77% din încasările bugetare!) reprezintă echivalentul a 23 de zile dintr-un an.

Indicatorul Ziua Libertatii Fiscale se calculează pornind de la raportul procentual dintre totalitatea cheltu­ielilor publice si produsul intern brut. Procentul respectiv este convertit în numărul de zile dintr-un an, ceea ce ajută contribuabilii să înțeleagă mai bine ce procent din totalitatea bogăției create într-o țară într-un an este cheltuită de către guvern."

... poate asa romanii vor putea face mai usor o analiza cost - beneficiu si vor percepe altfel serviciile publice "gratuite" oferite de stat.  

Cum sustine FMI (ne)restructurarea guvernelor? Cazul Portugaliei

Guvernul (interimar al) Portugaliei a ajuns la un acord de asistenta financiara pe termen scurt cu FMI si UE cifrat la 78 mld euro. Voi extrage din WSJ cateva citate pe care le consider esentiale si apoi, cu permisiunea dvs, le voi analiza putin:

"Portugal agreed to a €78 billion ($116 billion) financial bailout program with the European Union and the International Monetary Fund over three years to help its ailing economy"

"Mr. Sócrates [caretaker prime minister], said in a televised statement the accord reached Tuesday won't require the privatization of social security."

"Mr. Sócrates said the deal won't include cuts in the minimum wage or in public-sector jobs, measures Ireland and Greece were forced to take. Employees will still receive the extra 13th and 14th months of salary, Mr. Sócrates said."

"Mr. Sócrates said state-owned Caixa Geral de Depósitos won't need to be privatized under the rescue program."

"Under the bailout package, the country will have to reach a budget deficit of 5.9% of its gross domestic product this year, 4.5% in 2012, and 3% in 2013. That represents a relaxation of current targets where the country had committed to bring its spiraling deficit down to 4.6% of GDP this year, 3% next, and 2% in 2013."

Haideti sa vedem cum va ajuta acest pachet financiar Portugalia?!

Este cunoscut faptul pietele financiare au penalizat managementul guvernamental portughez prin cresterea ratei dobanzilor la titlurile de stat scoase pe piata. Acest grafic arata cum a evoluat in ultimul timp rata dobanzii la titlurile guvernamentale cu maturitate la 10 ani:

Ce ar fi trebuit sa faca guvernul in lipsa acestui acord? Evident ca, in conditiile in care nu se putea imprumuta la infinit si cu costuri din ce in ce mai mari, trebuia sa ia masuri drastice de reducere a interventiei in economie: sa restranga cheltuielile curente cu aparatul birocratic, sa mai privatizeze o parte din activele detinute in economie, sa reduca reglementarile de pe piata muncii pentru a o flexibiliza si facilita crearea de locuri de munca, sa gaseasca solutii (de privatizare totala sau partiala) a uneia dintre cele mai mari poveri bugetare: asigurarile sociale etc. Cu alte cuvinte, volens nolens, sub presiunea imploziei datoriei publice si a falimentului, statul ar fi trebuit sa se restructureze!

Ei bine, eu nu cred ca acordul cu FMI va ajuta economia Portugaliei sa se insanatoseasca, asa cum declara premierul portughez! Dar sa panseze temporar ranile - bugetare - ale statului, da! De ce? Pentru ca, asa cum bine ati citit anterior, acest bailout relaxeaza de fapt constrangerile bugetare tari pe care le-ar fi impus pietele financiare (private). Adica, cel putin pentru moment, guvernul nu va trebui sa ia niciuna din acele masuri necesare - nu neaparat si suficiente - pentru aducerea bugetului de stat pe o linie de plutire rezonabila! Nu va fi nevoie nici de privatizarea bancilor de stat, nici de eliminarea celui de-al 13-lea si al 14-lea salariu in sectorul bugetar, nici de reducerea salariului minim!

In concluzie, cetateni portughezi dormiti linistiti, pentru ca Guvernul se imprumuta pentru dvs (si se va mai imprumuta cu siguranta)! Pentru asta, trebuie doar sa multumiti (si sa platiti din noile taxe) FMI-ului!

PS: Era sa uit: si Uniunii Europene! 

Keynes vs Hayek

Navigand pe net am gasit pe blogul lui Gregory Mankiw un filmulet simpatic in care cei doi faimosi economisti ai secolului trecut dezbateau tema impactului cheltuielilor guvernamentale asupra economiei si a ciclului economic. Pana aici nimic extraordinar. Dar daca asculti acest dialog pe... versuri rap e cu totul altceva!
O dedicatie pentru toti tinerii care nu prea au ce asculta in metrou:

Va rog sa observati cum se comporta politistul (angajat al statului, desigur!) cu Keynes - sustinatorul interventionismului si al cresterii rolului statului in economie, respectiv cu Hayek - sustinatorul statului minimal si al extinderii libertatii economice. Va mira?

In anii de dupa Marea Criza din 1929, Keynes a justificat politicile sale interventioniste prin faptul ca nu este de fapt o criza de supraproductie, ci o criza de subconsum. Iar daca sectorul privat era oricum sleit de puteri, era de datoria statului sa intervina si sa reduca somajul prin lucrari publice (fie ele si piramide)! Mai merita retinut un ultim aspect: Lordul Keynes considera ca o pondere a cheltuielilor statului de 25% din PIB este deja prea mult! Daca ne uitam in lumea democratica de astazi, vom vedea ca majoritatea statelor dezvoltate se apropie bine de procentul de 50%. Chiar si Romania are cheltuielile statului peste o treime din PIB! Nu-i asa ca ne paste drumul catre servitute, ca sa-l citez pe Hayek?    

Austrian Economics Summer School: probably the best in 2011!

Readuc aminte studentilor mei (actuali si fosti) de scoala de vara organizata de Centrul de Economie Politica si Afaceri Murray Rothbard. Desi a expirat termenul de 1 mai pentru inscrierea la un pret promotional, consider ca nici 500 de lei nu reprezinta o suma prohibitiva, mai ales avand in vedere prelegerile si lectiile deschise oferite de cativa dintre cei mai cunoscuti economisti ai Scolii Austriece de economie si drept. Aveti toate detaliile necesare aici.

Conferinta de presa a lui Ben Bernanke

Acum pare sa nu fie timp pentru altceva decat pentru a aclama moartea lui Bin Laden si succesul trupelor americane! Voi incerca totusi sa raman in afara starii de euforie care razbate din mai toate toate colturile lumii si sa aduc in atentia cititorilor un lucru inedit. Ben Bernanke, seful FED, a decis saptamana trecuta sa tina prima conferinta de presa a FED-ului, in care sa explice situatia actuala, perspectivele de viitor in materie de preturi, politica monetara si ocuparea fortei de munca. Robert Murphy de la Mises Institute face aici o analiza detaliata a raspunsurilor sefului FED - prea putin convingatoare pentru economistii familiarizati cu Scoala Austriaca. Desi nu are nimic in comun cu logica economica, este interesant argumentul FED-ului impotriva unei rate a inflatiei de 0%:

"At 1.7 to 2.0 percent, the mandate-consistent rate of inflation is greater than zero for a number of reasons. Perhaps most important, attempting to maintain inflation at zero would increase the risks of experiencing an extended bout of deflation, or falling wages and prices, which in turn could lead employment to fall below its maximum sustainable level for a protracted period. Hence the goal of literally zero inflation is not consistent with the Federal Reserve's dual mandate."

 ps-ul lui Bernanke: da' domne' cum nu ati auzit de curba Philips care spune ca e o relatie negativa intre inflatie si somaj: daca inflatia e mai mare, somajul e mai mic! Deci daca inflatia e zero, sau preturile chiar scad, somajul va fi mare!

Warren Buffet si evolutia dolarului

Celebrul investitor supra-numit si "oracolul din Omaha" a iesit din nou la rampa cu previziunile sale. De data aceasta subiectul este evolutia dolarului. Buffet a anuntat auditorul din Omaha că „nu există nici o îndoială asupra faptului că puterea dolarului american va scădea în timp. Singura întrebare este cu ce viteză se va întâmpla acest lucru“?! Ca sa analizam in termenii buffetieni, viteza de depreciere a dolarului american - fata de alte monede - depinde strict de diferentele de turatie ale motoarelor tiparnitelor de bani (gestionate de principalele banci centrale: BCE, BOJ si BOE). Astfel, cine va ocupa primul loc in concursul emisiunilor monetare, acela va avea cea mai depreciata moneda pe piata. Si se pare ca SUA vrea neaparat sa castige concursul... probabil convinsa de (falsa) credinta economica neoclasica ca prin deprecierea monedei nationale in raport de alte valute se poate ajunge la o competitivitate sporita a exporturilor.
Mai poate fi si un alt rationament pentru care FED-ul american inflationeaza de zor propria moneda. Pana in prezent s-a manifestat o convergenta (tacita) in materie de politica monetara intre principalele banci centrale. Cuprinse parca intr-un miraj hegemonic al consiliului valutar global, odata ce FED se incadra serios pe drumul tiparirii de bani, celelalte banci mentionate mai sus actionau identic... mentinand astfel paritatile intr-o banda extrem de restransa. Totusi, deciziile recente ale Bancii Centrale Europene privind majorarea cu 0,25 puncte a dobanzii cheie ne inclina sa credem ca scenariul convergentei nu mai este atat de sigur. 

  

Pentru "a face lucruri esentiale" e nevoie de... reforma fiscala

Declaratia recenta a secretarului Trezorerie SUA, Timothy Geithner, dezvaluie cateva directii de politica economica avute  in vedere de Casa Alba. Din pacate, nu de bun augur pentru contribuabilii americani! Sa analizam putin mesajul de vineri de la Detroit:

1. "Americanii trebuie să înţeleagă că deficitele contează şi nu sunt numai rezultatul unor decizii de cheltuieli, dar şi al unui sistem fiscal incorect şi fragmentat".

Deficitul bugetar conteaza in mod cert, ba chiar se "poate muri" din cauza acestuia atunci cand ajunge la nivel foarte ridicat (ca sa-l contrazic pe fostul premier roman)! Conteaza in primul rand pentru ca prin finantarea acestuia pe pietele financiar-bancare nu va face altceva decat sa lase mai putine fonduri sectorului privat. Prin urmare va conduce la scumpirea creditelor acordate firmelor si populatiei. Simplu spus, cu cat vom aveam mai mult stat in economie, cu atat se va sufoca mai mult sectorul privat. In al doilea rand conteaza, pentru ca alocarea resurselor in administratiile publice este lipsita de rationalitate (in sensul eficientei economice), deoarece se bazeaza mai mult pe criterii de oportunitate electorala si arbitrar, decat pe calcul economic. In al treilea rand, pentru ca in lumea guvernarii dainuie inclinatia de a-l finanta prin emisiune monetara si, deci, inflatie, pentru ca (ati ghicit) este cea mai putin costisitoare metoda!

Pana aici, secretarul Trezoreriei are dreptate. Insa, ce vina are poporul american ca statul face cheltuieli nesabuite (adjectivul imi apartine, dar e o continuare fireasca a rationamentului)? Daca o persoana/familie se indatoreaza mult mai mult decat veniturile obtinute, singura optiune logica este sa isi reduca cheltuielile astfel incat - in scurt timp - sa se intinda cat ii este plapuma. De ce e nevoie ca preşedintele Barack Obama sa reduca datoriile Statelor Unite în următorii 12 ani, printr-o combinaţie de reduceri ale cheltuielilor şi de majorări de impozite? Sesizati, sper, retorica intrebarii! Decriptarea fara prea mult efort a acestui mesaj este: dragi americani, va paste (fericit) o crestere a impozitarii!

2. "Statele Unite trebuie să reformeze sistemul fiscal pentru a ţine sub control datoria naţională şi a proteja creşterea economică".

Geithner, in calitatea sa de public servant,  informeaza publicul ca trebuie sa suporte biruri mai mari pentru ca datoria este "nationala", adica facuta - zice-se - si in numele si spre binele lui. Insa, mai mult decat atat, el sugereaza ca procesul cresterii economice este unul fabricat, intretinut si protejat in birourile politicienilor de la putere. Intre noi fie vorba, nu-i asa ca Boc nu a fost original atunci cand propovaduia sus si tare cresterea economica ce va debuta la 1 aprilie! In timp ce el de abia aducea romanilor aceasta crestere, politicienii americani doresc s-o protejeze! Revenind insa la lucruri serioase, nici un om cu scaun la cap si cu bun simt economic nu va crede ca acest fenomen este atributul guvernului. Cresterea productiei reale de bunuri si servicii dintr-o tara este rezultatul eforturilor agregate ale membrilor societatii, a productivitatii fiecaruia dintre noi. Daca guvernul ar putea face ceva in sensul acesta, atunci ar trebui sa favorizeze dezvoltarea mediului de afaceri prin fiscalitate redusa, reglementari eliminate, birocratie mai putina.

3. Bugetul SUA trebuie să devină mai sustenabil, astfel încât ţara să poată avea capacitatea "să facă lucrurile esenţiale".

Aici, evident ca nu exista o convergenta cu privire la ce intelege guvernul american ca inseamna "lucruri esentiale", respectiv la opinia societatii americane. De exemplu, interventiile militare pentru "democratizarea lumii" pot fi prioritare si esentiale pentru politicieni, dar daca asta inseamna renuntarea la consumul unor bunuri de catre fiecare american (pentru ca razboiul inseamna bani, deci impozite), s-ar putea sa nu mai fie prioritar sau esential. Avand in vedere istoria recenta in care americanii au votat cu cel care a spus NU razboaielor, totul devine cat se poate de clar.

Cele de mai sus privesc destinul (fostei) celei mai mari economii din lume, insa, dragi romani, nu va bucurati pentru ca de acest scenariu vom avea si noi parte! Diferenta este, poate, ca politicienii lor sunt ceva mai sinceri fata de contribuabili!