Materialul de mai jos l-am prezentat in cadrul Mesei rotunde dedicate Zilei Libertatii Fiscale, eveniment de care am amintit in postul anterior. Daca inceputul este putin cam abstract (desi extrem de util ca exercitiu simplu de logica deductiva), in ultima parte veti gasi chestiuni ceva mai aplicate. Mentionez ca orice asemnare cu realitatea romaneasca este pura intamplare! Multumesc pe aceasta cale organizatorilor si in special lui Bogdan Glavan.
Despre liberalism şi filosofia impozitării
“Totul trebuie să tindă nu spre asigurarea unui maxim de utilitate pentru societate, acesta fiind un principiu vag şi o sursă de legi proaste, ci spre exercitarea deplină a drepturilor naturale” ... scria, într-una din lucrările sale exponenţiale, Nicholas de Condorcet în a doua jumătate a secolului XVIII.
Deşi principiul utilităţii i-a frământat constant pe gânditori încă din cele mai vechi timpuri, sintagma “fericirea societăţii trebuie să fie ţelul ultim al diriguitorilor” a devenit treptat chiar şi pentru omul de rând doar un stereotip lipsit de substanţă şi logică. Dacă această fericire agregată ar exista, cum s-ar explica putea explica existenţa a două propuneri politice diametral opuse (prin efectele lor) care să vizeze simultan binele societăţii? Spre exemplu, putem spune că mărirea sau reducerea TVA-ul sunt în egală măsură spre binele societăţii!
Pentru filosofii şi economiştii liberali în special, lucrurile sunt ceva mai simple. În primul rând, nu există o fiinţă numită Societate. Şi pentru că doar fiinţele pot avea sentimente, stări şi trăiri, putem deduce că nu putem vorbi de sentimentul de utilitate, bine sau fericire la nivelul societăţii. În al doilea rând, nu putem însuma stările prin care trece fiecare individ din societate la un moment dat... în scopul cuantificării fericirii globale. În al treilea rând, chiar dacă ipotetic am putea măsură un astfel de fenomen, decidentul politic şi însărcinat cu realizarea binelul comun s-ar vedea constrâns de alte limite (de data aceasta ale empirismului cantitativist). Pentru că stările fiecăruia sunt într-o continuă dinamică în funcţie de interacţiunile lor sociale, de realizările sau eşecurile subiective ale diferitelor acţiuni proprii, de procesele cognitive perpetue, de diferiţi factori exogeni, “nivelul binelul şi fericirii” agregate s-ar schimba permanent.
Liberalismul propune abandonarea principiului utilităţii şi înlocuirea sa cu un criteriu etic fundamental: dreptatea. Acesta este presupus a fi cel mai bun criteriu după care să judecăm dacă legile sau diferite aranjamente instituţionale, fiscale, monetare etc sunt bune sau rele! Evident că fiecare dintre noi are în mod natural un sistem propriu de a „simţi” dacă o anumită acţiune este dreaptă sau nu, dacă se cade sau nu. Iar „dacă în spatele sentimentului spontan de dreptate sau nedreptate ar exista o realitate logică, ea ar constitui un fel de cod juridic , un drept gata făcut, preexistent; pe scurt, un drept natural”.[1] Asimilarea de către curentul liberal de gândire a acestui criteriu etic ultim a condus firesc la o concluzie esenţială pentru toate dezvoltările sale teoretice ulterioare: dreptul de proprietate privată legitim dobândit este un drept natural întrucât respectă fidel condiţiile apriorice de validitate.
Din această perspectivă liberală şi plecând din acest punct al analizei trebuie înţeles demersul meu următor referitor la fiscalitate. Statul, definit ca acea organizaţie politică ce deţine pe un anumit teritoriu monopolul impozitării şi al legislaţiei, are ca atribuţie constituţională fundamentală protejarea vieţii şi a libertăţii indivizilor... adică, în termeni mai aplicaţi, protejarea drepturilor legitime de proprietate. Acesta constituie argumentul statului protectiv. Dacă acţiunile guvernamentale ar fi menite a respecta întru-totul ( în mod absolut) această funcţie, s-ar afla într-o imposibilitate de facto. Pentru că o ocrotire absolută a drepturilor de proprietate (de la integritatea corporală la protejarea rezultatelor muncii indivizilor şi a avuţiei legitim dobândite) ar însemna un grad de impozitare egal cu zero. Atâta timp cât impozitarea nu este un act de schimb voluntar, fiind deci o manifestare a agresiunii instituţionalizate, înseamnă că nu poate exista o prezervare absolută a drepturilor de proprietate (privată) decât în absenţa impozitării coercitive. Dar în lipsa resurselor băneşti necesare, reprezentanţii statului nu vor putea exercita nici măcar această funcţie protectivă.
Ieşirea din acest cerc vicios a fost reprezentată de „pasul în spate” făcut de liberalii clasici, adică de acceptarea unui nivel redus de impozitare pentru o bună şi minimală guvernare. Dar, după cum bine ştim, aceştia au oferit justificări şi concesii şi în alte domenii de interes social, precum intervenţia statului în procesul educaţional propovăduită de J.S. Mill.
Politicul, binele societăţii şi ofertele politice
Şi în prezent, marea majoritate a celor care au îmbrăţisat raţiunea liberală, sunt de acord cu faptul că puterea politică trebuie să protejeze indivizii împotriva agresiunii interne şi externe. În speţă, securitate internă şi apărare naţională. Însă, dacă privim retrospectiv, istoria ne ilustrează un proces continuu de şubrezire a dreptului natural de proprietate în detrimentul binelul comun promovat prin politicile publice. Iar funcţiile statului s-au făcut tot mai numeroase; vorbim acum nu doar de funcţia protectivă, ci şi de cea productivă (de bunuri şi servicii de interes comun) sau cea redistributivă (a veniturilor).
Henry Hazlitt, în al său bestseller „Economics in one lesson” spunea „Bineînţeles, impozitarea este indispensabilă penru îndeplinirea unor funcţii guvernamentale de bază. [...] Dar cu cât este mai mare procentajul din venitul naţional prelevat prin impozite, cu atât mai mare va fi gradul de descurajare a producţiei şi a ocupării forţei de muncă în sectorul privat. Când povara fiscală totală depăşeşte un nivel suportabil, problema stabilirii unor impozite care să nu descurajeze sau prejudicieze producţia devine imposibil de soluţionat”.
Iar cazul României, din punctul meu de vedere, a depăşit de mult nivelul suportabilităţii la care se gândea Smith, Mill, Mises sau Hazlitt. Până şi Keynes, artizanul închegatului pachet de măsuri intervenţioniste anti-ciclice, ar fi fost de acord cu acest lucru. Potrivit Eurostat, în 2010, cheltuielile publice din România au reprezentat 40,8% din PIB. Acest procent reprezintă 149 de zile dintr-un an, adică cinci luni fără o zi. Ca să nu mai spunem de situaţia existentă în multe ţări europene sociale, dar totuşi democratice! Ajunşi în acest punct, cred că sunt câteva aspecte ce merită o atenţie deosebită.
În primul rând, odată cu „semnarea contractului social” dintre cetăţeni şi stat, evident fără nicio valoare juridică, atribuţiile statului au crescut în permanenţă. La nivelul organismelor statului pare să funcţioneze o regulă de aur: odată ce a luat naştere o autoritate publică, aceasta va fi transformată, redenumită, schimbat profilul de activitate, numai desfiinţată nu. Iar funcţionarea lor necesită resurse financiare ce sunt prelevate sub forma diferitelor taxe, de la timbrul pentru cal ce susţine finanţarea Autorităţii Hipice Naţionale, la taxe lunare pentru valabilitatea licenţelor acordate de diferite agenţii guvernamentale etc.
În al doilea rând, o asemenea evoluţie nu are cum să nu producă efecte comportamentale la nivel social. Fiecare va încerca să îşi soluţioneze problemele particulare cât mai ieftin cu putinţă, apelând adesea la mită, relaţii personale etc. Mai mult decât atât, mulţi vor considera că este mai benefic să devină angajat al statului, să fie el cel în măsură să stabilească „preţurile” favoritismelor. Şi astfel, numărul celor care trăiesc din şi pe seama impozitării devine tot mai ridicat. În cartea sa Birocraţia, Mises afirma că „...din cauza politicilor (aşa-zis) progresiste, noi birouri şi agenţii guvernamentale prosperă şi se răspândesc ca ciupercile după ploaie. Birocraţii se înmulţesc şi sunt nerăbdători să restrângă, pas cu pas, libertatea de acţiune a cetăţeanului”. Ceea ce se întâmplă în România de mai bine de 20 de ani, cu plimbatul oamenilor după tot felul de avize, autorizaţii, nu înseamnă altceva decât piedici reale şi tot mai numeroase în calea libertăţii economice şi manifestărilor antreprenoriale. Şi toate par a fi spre binele societăţii...
Nu în ultimul rând, intervenţionismul statal a înlocuit, după cum bine spunea Mises, filosofia socială şi economică anterioară. Una în care toţi cetăţenii împărtăşeau un singur ideal politic, binele comun, iar statului îi revenea obligaţia de a nu se amesteca în treburile economice. În prezent, pare tot mai evident că datoria guvernului s-a transformat treptat în aceea de a susţine, subvenţiona sau privilegia o categorie socială sau alta. „Ceea ce ni se oferă astăzi pe scena vieţii politice, practic fără nicio excepţie, în toate ţările lumii în care nu există o dictatură militară sau comunistă, este o situaţie în care nu mai există partide politice în vechea accepţiune clasică, ci doar grupuri de interese”.[2]
Însă odată atins acea limită extremă a suportabilităţii, spiritul de autoconservare al partidelor politice (aflate sau nu la guvernare) le obligă să slăbească într-un fel strânsoarea laţului birocratic de la gâtul sectorului privat. Întrucât această limită a suportabilităţii este inextricabil însoţită de deficite bugetare structurale, de perioade lungi de recesiune economică, apare în mod subit o dorinţă de reformare a societăţii din mai toate ungherele politicului. Şi toate vocile politice se postează în promotoarele binelui comun şi ale interesului naţional. Nimeni nu doreşte să piardă guvernarea viitoare, însă mai presus de toate, nicio formaţiune politică nu-şi doreşte intrarea in disoluţie a aranjamentului etatist. Pentru că de-a lungul timpului, grupurile de interese aflate în spatele scenei politice s-au obişnuit cu gestionarea banilor contribuabililor, iar politicienii s-au obişnuit cu confortul financiar şi al imunităţii parlamentare ce emană de iure din această postură.
Mass-media devine împânzită de lozinci electorale care au drept scop apărarea buzunarului cetăţeanului, care pun drept gaj sacrificiul politic şi electoral pe altarul binelul comun etc. Apar tot mai multe dispute ideologiste care să-şi revendice paternitatea sau legitimitatea unei măsuri anume. Exemplul cel mai recent este cel al modului de impozitare – unic vs progresiv – care este de dreapta şi care este de stânga, neştiind de fapt că nu există niciun târăm ştiinţific pentru a justifica un sistem sau altul de impozitare. Nu modul cum impozitezi este esenţial în identificarea unor izvoare doctrinare, ci cât impozitezi! Mai mult decât atât, aşa cum am arătat în debutul materialului, nu există o cale ştiinţifică – corectă – de determinare a optimului fiscal. Totul este stabilit arbitrar, nu pe criterii economice ci pe cele politice!
Prin urmare, cred că toate ofertele politice trebuie analizate plecând de la aceste adevăruri pe cât de simple, pe atât de greu de recunoscut de politicieni şi, din păcate, pe atât de greu de acceptat de electoratul contribuabil.
Opţiuni electorale sau... despre alegerea răului mai mic
Pentru un iubitor al liberalismului, opţiunea pentru una sau alta dintre ofertele politice are drept fundament criteriul libertăţii economice şi al drepturilor naturale. Cu cât un program politic se construieşte mai mult în jurul extinderii libertăţii economice, cu atât devine mai dezirabil. Altfel spus, alegerea răului cel mai mic!
Dar îmbucurător este faptul că şi la nivelul votantului mediu se manifestă o înclinaţie firească de a-şi orienta votul către cei ce promit o impozitare mai mică. Succesiunile la guvernare din România dar şi din alte părţi ale lumii au fost determinate în ultimă instanţă de angajamente privind reducerea impozitării. Tocmai de aceea, la nivel politic, este atât de importantă oferta fiscală prezentată electoratului.
Însă, captarea atenţiei populaţiei şi mediului de afaceri doar asupra anumitor impozite (considerate pe bună dreptate extrem de importante), cum ar fi impozitul pe profit şi venituri, impozitarea relaţiilor de muncă sau a TVA-ului, poate constitui o capcană politică cu costuri imense pentru electorat.
Pentru că, aşa cum experienţa recentă ne demonstrează, guvernul se poate erija fără probleme în apărătorul apărătorul cotei unice şi opozant al creşterii fiscalităţii, însă, pe de altă parte, să crească de zor fiscalitatea indirectă (TVA, accize la tutun, benzină etc) sau parafiscalitatea. Exemple precum externalizarea din bugetul de stat a unor întregi agenţii guvernamentale şi care au dobândit imediat putere de decizie în materie de fiscalitate sunt arhicunoscute. La fel şi multiplele cazuri în care autorităţile locale stabilesc taxe mai mari pentru obţinerea unui aviz sau autorizaţii. Mai nou, unele din normele legislative promovate de Guvern sau Parlament conduc implicit la creşterea poverii parafiscale a cetăţeanului, cum ar fi cazul obligativităţii asigurării locuinţei sau al echipării autovehiculelor cu cauciucuri de iarnă. Aşadar, agenţii economici din astfel de domenii sunt beneficiarii direcţi ai unei astfel de legislaţii discreţionare. Ei obţin venituri suplimentare nu pe seama satisfacerii nevoilor consumatorilor pe piaţă şi a schimburilor voluntare, ci în mod coercitiv prin intermediul pârghiei statale. Iar în final vom constata că, deşi nu a avut loc o majorare a principalelor instrumente fiscale, povara totală (ca procent din PIB) este tot mai mare.
Tocmai din acest motiv întreprinderi relativ recente ale cercetării ştiinţifice precum Indicele Libertăţii Economice sau Indicele Libertăţii Fiscale se dovedesc extrem de utile în măsurarea cât mai aproape de realitate a costului guvernării.
[1] Vergara, Francisco, Temeiurile filozofice ale liberalismului, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 52
[2] Mises, Ludwig von, Capitalismul şi duşmanii săi, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 100
“Totul trebuie să tindă nu spre asigurarea unui maxim de utilitate pentru societate, acesta fiind un principiu vag şi o sursă de legi proaste, ci spre exercitarea deplină a drepturilor naturale” ... scria, într-una din lucrările sale exponenţiale, Nicholas de Condorcet în a doua jumătate a secolului XVIII.
Deşi principiul utilităţii i-a frământat constant pe gânditori încă din cele mai vechi timpuri, sintagma “fericirea societăţii trebuie să fie ţelul ultim al diriguitorilor” a devenit treptat chiar şi pentru omul de rând doar un stereotip lipsit de substanţă şi logică. Dacă această fericire agregată ar exista, cum s-ar explica putea explica existenţa a două propuneri politice diametral opuse (prin efectele lor) care să vizeze simultan binele societăţii? Spre exemplu, putem spune că mărirea sau reducerea TVA-ul sunt în egală măsură spre binele societăţii!
Pentru filosofii şi economiştii liberali în special, lucrurile sunt ceva mai simple. În primul rând, nu există o fiinţă numită Societate. Şi pentru că doar fiinţele pot avea sentimente, stări şi trăiri, putem deduce că nu putem vorbi de sentimentul de utilitate, bine sau fericire la nivelul societăţii. În al doilea rând, nu putem însuma stările prin care trece fiecare individ din societate la un moment dat... în scopul cuantificării fericirii globale. În al treilea rând, chiar dacă ipotetic am putea măsură un astfel de fenomen, decidentul politic şi însărcinat cu realizarea binelul comun s-ar vedea constrâns de alte limite (de data aceasta ale empirismului cantitativist). Pentru că stările fiecăruia sunt într-o continuă dinamică în funcţie de interacţiunile lor sociale, de realizările sau eşecurile subiective ale diferitelor acţiuni proprii, de procesele cognitive perpetue, de diferiţi factori exogeni, “nivelul binelul şi fericirii” agregate s-ar schimba permanent.
Liberalismul propune abandonarea principiului utilităţii şi înlocuirea sa cu un criteriu etic fundamental: dreptatea. Acesta este presupus a fi cel mai bun criteriu după care să judecăm dacă legile sau diferite aranjamente instituţionale, fiscale, monetare etc sunt bune sau rele! Evident că fiecare dintre noi are în mod natural un sistem propriu de a „simţi” dacă o anumită acţiune este dreaptă sau nu, dacă se cade sau nu. Iar „dacă în spatele sentimentului spontan de dreptate sau nedreptate ar exista o realitate logică, ea ar constitui un fel de cod juridic , un drept gata făcut, preexistent; pe scurt, un drept natural”.[1] Asimilarea de către curentul liberal de gândire a acestui criteriu etic ultim a condus firesc la o concluzie esenţială pentru toate dezvoltările sale teoretice ulterioare: dreptul de proprietate privată legitim dobândit este un drept natural întrucât respectă fidel condiţiile apriorice de validitate.
Din această perspectivă liberală şi plecând din acest punct al analizei trebuie înţeles demersul meu următor referitor la fiscalitate. Statul, definit ca acea organizaţie politică ce deţine pe un anumit teritoriu monopolul impozitării şi al legislaţiei, are ca atribuţie constituţională fundamentală protejarea vieţii şi a libertăţii indivizilor... adică, în termeni mai aplicaţi, protejarea drepturilor legitime de proprietate. Acesta constituie argumentul statului protectiv. Dacă acţiunile guvernamentale ar fi menite a respecta întru-totul ( în mod absolut) această funcţie, s-ar afla într-o imposibilitate de facto. Pentru că o ocrotire absolută a drepturilor de proprietate (de la integritatea corporală la protejarea rezultatelor muncii indivizilor şi a avuţiei legitim dobândite) ar însemna un grad de impozitare egal cu zero. Atâta timp cât impozitarea nu este un act de schimb voluntar, fiind deci o manifestare a agresiunii instituţionalizate, înseamnă că nu poate exista o prezervare absolută a drepturilor de proprietate (privată) decât în absenţa impozitării coercitive. Dar în lipsa resurselor băneşti necesare, reprezentanţii statului nu vor putea exercita nici măcar această funcţie protectivă.
Ieşirea din acest cerc vicios a fost reprezentată de „pasul în spate” făcut de liberalii clasici, adică de acceptarea unui nivel redus de impozitare pentru o bună şi minimală guvernare. Dar, după cum bine ştim, aceştia au oferit justificări şi concesii şi în alte domenii de interes social, precum intervenţia statului în procesul educaţional propovăduită de J.S. Mill.
Politicul, binele societăţii şi ofertele politice
Şi în prezent, marea majoritate a celor care au îmbrăţisat raţiunea liberală, sunt de acord cu faptul că puterea politică trebuie să protejeze indivizii împotriva agresiunii interne şi externe. În speţă, securitate internă şi apărare naţională. Însă, dacă privim retrospectiv, istoria ne ilustrează un proces continuu de şubrezire a dreptului natural de proprietate în detrimentul binelul comun promovat prin politicile publice. Iar funcţiile statului s-au făcut tot mai numeroase; vorbim acum nu doar de funcţia protectivă, ci şi de cea productivă (de bunuri şi servicii de interes comun) sau cea redistributivă (a veniturilor).
Henry Hazlitt, în al său bestseller „Economics in one lesson” spunea „Bineînţeles, impozitarea este indispensabilă penru îndeplinirea unor funcţii guvernamentale de bază. [...] Dar cu cât este mai mare procentajul din venitul naţional prelevat prin impozite, cu atât mai mare va fi gradul de descurajare a producţiei şi a ocupării forţei de muncă în sectorul privat. Când povara fiscală totală depăşeşte un nivel suportabil, problema stabilirii unor impozite care să nu descurajeze sau prejudicieze producţia devine imposibil de soluţionat”.
Iar cazul României, din punctul meu de vedere, a depăşit de mult nivelul suportabilităţii la care se gândea Smith, Mill, Mises sau Hazlitt. Până şi Keynes, artizanul închegatului pachet de măsuri intervenţioniste anti-ciclice, ar fi fost de acord cu acest lucru. Potrivit Eurostat, în 2010, cheltuielile publice din România au reprezentat 40,8% din PIB. Acest procent reprezintă 149 de zile dintr-un an, adică cinci luni fără o zi. Ca să nu mai spunem de situaţia existentă în multe ţări europene sociale, dar totuşi democratice! Ajunşi în acest punct, cred că sunt câteva aspecte ce merită o atenţie deosebită.
În primul rând, odată cu „semnarea contractului social” dintre cetăţeni şi stat, evident fără nicio valoare juridică, atribuţiile statului au crescut în permanenţă. La nivelul organismelor statului pare să funcţioneze o regulă de aur: odată ce a luat naştere o autoritate publică, aceasta va fi transformată, redenumită, schimbat profilul de activitate, numai desfiinţată nu. Iar funcţionarea lor necesită resurse financiare ce sunt prelevate sub forma diferitelor taxe, de la timbrul pentru cal ce susţine finanţarea Autorităţii Hipice Naţionale, la taxe lunare pentru valabilitatea licenţelor acordate de diferite agenţii guvernamentale etc.
În al doilea rând, o asemenea evoluţie nu are cum să nu producă efecte comportamentale la nivel social. Fiecare va încerca să îşi soluţioneze problemele particulare cât mai ieftin cu putinţă, apelând adesea la mită, relaţii personale etc. Mai mult decât atât, mulţi vor considera că este mai benefic să devină angajat al statului, să fie el cel în măsură să stabilească „preţurile” favoritismelor. Şi astfel, numărul celor care trăiesc din şi pe seama impozitării devine tot mai ridicat. În cartea sa Birocraţia, Mises afirma că „...din cauza politicilor (aşa-zis) progresiste, noi birouri şi agenţii guvernamentale prosperă şi se răspândesc ca ciupercile după ploaie. Birocraţii se înmulţesc şi sunt nerăbdători să restrângă, pas cu pas, libertatea de acţiune a cetăţeanului”. Ceea ce se întâmplă în România de mai bine de 20 de ani, cu plimbatul oamenilor după tot felul de avize, autorizaţii, nu înseamnă altceva decât piedici reale şi tot mai numeroase în calea libertăţii economice şi manifestărilor antreprenoriale. Şi toate par a fi spre binele societăţii...
Nu în ultimul rând, intervenţionismul statal a înlocuit, după cum bine spunea Mises, filosofia socială şi economică anterioară. Una în care toţi cetăţenii împărtăşeau un singur ideal politic, binele comun, iar statului îi revenea obligaţia de a nu se amesteca în treburile economice. În prezent, pare tot mai evident că datoria guvernului s-a transformat treptat în aceea de a susţine, subvenţiona sau privilegia o categorie socială sau alta. „Ceea ce ni se oferă astăzi pe scena vieţii politice, practic fără nicio excepţie, în toate ţările lumii în care nu există o dictatură militară sau comunistă, este o situaţie în care nu mai există partide politice în vechea accepţiune clasică, ci doar grupuri de interese”.[2]
Însă odată atins acea limită extremă a suportabilităţii, spiritul de autoconservare al partidelor politice (aflate sau nu la guvernare) le obligă să slăbească într-un fel strânsoarea laţului birocratic de la gâtul sectorului privat. Întrucât această limită a suportabilităţii este inextricabil însoţită de deficite bugetare structurale, de perioade lungi de recesiune economică, apare în mod subit o dorinţă de reformare a societăţii din mai toate ungherele politicului. Şi toate vocile politice se postează în promotoarele binelui comun şi ale interesului naţional. Nimeni nu doreşte să piardă guvernarea viitoare, însă mai presus de toate, nicio formaţiune politică nu-şi doreşte intrarea in disoluţie a aranjamentului etatist. Pentru că de-a lungul timpului, grupurile de interese aflate în spatele scenei politice s-au obişnuit cu gestionarea banilor contribuabililor, iar politicienii s-au obişnuit cu confortul financiar şi al imunităţii parlamentare ce emană de iure din această postură.
Mass-media devine împânzită de lozinci electorale care au drept scop apărarea buzunarului cetăţeanului, care pun drept gaj sacrificiul politic şi electoral pe altarul binelul comun etc. Apar tot mai multe dispute ideologiste care să-şi revendice paternitatea sau legitimitatea unei măsuri anume. Exemplul cel mai recent este cel al modului de impozitare – unic vs progresiv – care este de dreapta şi care este de stânga, neştiind de fapt că nu există niciun târăm ştiinţific pentru a justifica un sistem sau altul de impozitare. Nu modul cum impozitezi este esenţial în identificarea unor izvoare doctrinare, ci cât impozitezi! Mai mult decât atât, aşa cum am arătat în debutul materialului, nu există o cale ştiinţifică – corectă – de determinare a optimului fiscal. Totul este stabilit arbitrar, nu pe criterii economice ci pe cele politice!
Prin urmare, cred că toate ofertele politice trebuie analizate plecând de la aceste adevăruri pe cât de simple, pe atât de greu de recunoscut de politicieni şi, din păcate, pe atât de greu de acceptat de electoratul contribuabil.
Opţiuni electorale sau... despre alegerea răului mai mic
Pentru un iubitor al liberalismului, opţiunea pentru una sau alta dintre ofertele politice are drept fundament criteriul libertăţii economice şi al drepturilor naturale. Cu cât un program politic se construieşte mai mult în jurul extinderii libertăţii economice, cu atât devine mai dezirabil. Altfel spus, alegerea răului cel mai mic!
Dar îmbucurător este faptul că şi la nivelul votantului mediu se manifestă o înclinaţie firească de a-şi orienta votul către cei ce promit o impozitare mai mică. Succesiunile la guvernare din România dar şi din alte părţi ale lumii au fost determinate în ultimă instanţă de angajamente privind reducerea impozitării. Tocmai de aceea, la nivel politic, este atât de importantă oferta fiscală prezentată electoratului.
Însă, captarea atenţiei populaţiei şi mediului de afaceri doar asupra anumitor impozite (considerate pe bună dreptate extrem de importante), cum ar fi impozitul pe profit şi venituri, impozitarea relaţiilor de muncă sau a TVA-ului, poate constitui o capcană politică cu costuri imense pentru electorat.
Pentru că, aşa cum experienţa recentă ne demonstrează, guvernul se poate erija fără probleme în apărătorul apărătorul cotei unice şi opozant al creşterii fiscalităţii, însă, pe de altă parte, să crească de zor fiscalitatea indirectă (TVA, accize la tutun, benzină etc) sau parafiscalitatea. Exemple precum externalizarea din bugetul de stat a unor întregi agenţii guvernamentale şi care au dobândit imediat putere de decizie în materie de fiscalitate sunt arhicunoscute. La fel şi multiplele cazuri în care autorităţile locale stabilesc taxe mai mari pentru obţinerea unui aviz sau autorizaţii. Mai nou, unele din normele legislative promovate de Guvern sau Parlament conduc implicit la creşterea poverii parafiscale a cetăţeanului, cum ar fi cazul obligativităţii asigurării locuinţei sau al echipării autovehiculelor cu cauciucuri de iarnă. Aşadar, agenţii economici din astfel de domenii sunt beneficiarii direcţi ai unei astfel de legislaţii discreţionare. Ei obţin venituri suplimentare nu pe seama satisfacerii nevoilor consumatorilor pe piaţă şi a schimburilor voluntare, ci în mod coercitiv prin intermediul pârghiei statale. Iar în final vom constata că, deşi nu a avut loc o majorare a principalelor instrumente fiscale, povara totală (ca procent din PIB) este tot mai mare.
Tocmai din acest motiv întreprinderi relativ recente ale cercetării ştiinţifice precum Indicele Libertăţii Economice sau Indicele Libertăţii Fiscale se dovedesc extrem de utile în măsurarea cât mai aproape de realitate a costului guvernării.
[1] Vergara, Francisco, Temeiurile filozofice ale liberalismului, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 52
[2] Mises, Ludwig von, Capitalismul şi duşmanii săi, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, p. 100
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu