Puternic zdruncinati de actele teroriste tot mai frecvente din acest ultim deceniu, mai marii lumii democratice par sa nu ramana indiferenti fata de problemele cu care se confrunta peste 50% din populatia globului, si anume saracia extrema. Mass-media internationala scoate in evidenta o situatie alarmanta. Spre exemplu, tarile din Africa de Est se confrunta cu cea mai acuta criza alimentara din ultimiii 60 de ani, in ciuda tuturor eforturilor financiare pompate de tarile dezvoltate.
Acest fapt contrasteaza puternic cu o stare de fapt ce ilustreaza un potential agricol enorm:
Africa is not at a loss for agricultural resources. In fact, it boasts an estimated 50% of the world's uncultivated arable land and most of the continent's population lives in rural areas. Despite this, 72% of sub-Saharan economies were net importers of food in the late 2000s. Since the early 1970s, Africa's share of world agricultural exports has halved.
In WSJ veti gasi o analiza de bilant - sumara, dar totusi concludenta - a "succesurilor" inregistrate de organismele internationale gen UN, Banca Mondiala s.a. in materie de eradicare/atenuare a saraciei extreme ce bantuie continentul negru. Voi sintetiza ideile principale ale articolului din WSJ, pentru a avea un punct de plecare in critica mea (constructiva):
1. fatul ca de fapt nu tarile occidentale sunt de vina pentru starea deplorabila a lumii a treia, ci mai degraba vina se afla in ograda interna: coruptia guvernantilor, lipsa domniei legii etc.
2. birocratia exacerbata reprezinta o stavila in calea manifestarilor antreprenoriale private:
Aside from the political risks that farmers face, many Africans suffer from high barriers to enterprise. According to the World Bank's "Doing Business Index," it takes 33 days, 11 separate procedures, and fees equal to nearly 40% of per capita income and other costs to start a formal business in Kenya. These high costs have bred a black market, feeding into the corruption that has characterized African politics for decades.
3. totusi exista si cazuri fericite, gen Botswana:
From early on, however, Botswana adopted most of British common law and managed to avoid the path of collectivization and redistribution that countries like Ethiopia embraced, and despite some deviations over the years Botswana has consistently ranked as the one of the least corrupt countries in Africa. Today, it is also one of sub-Saharan Africa's economic bright spots, with per capita income of $6,260 according to the World Bank.
Din pacate pentru organismele internationale abilitate in materie de asistenta financiara externa, cazul Botswana nu poate fi trecut in lista succeselor foreign aid din simplul motiv ca nicio conditionalitate sau strategie de reforma propusa de UN sau BM nu privea si adoptarea unui sistem legislativ pe cat de vechi pe atat de eficient: British common law.
Imi permit acum sa fac cateva remarci cu privire la politica foreign aid in general si la cazul Africa in special.
(a) Este neîndoielnic că Organizaţia Naţiunilor Unite şi celelalte organisme afiliate sunt interesate să propovăduiască politicile de asistenţă internaţională pentru un grup cât mai larg de ţări. Cu cât mai mare era nevoia de ajutor extern, cu atât devine mai justificabilă activitatea lor şi, nu în ultimul rând, cu atâte mai urgentă colectarea de fonduri internaţionale.
(b) Naţiunile Unite – în calitate de principal sponsor al fantezistelor programe de asistenţă financiară – nu ezită să stabilească noi si noi ţinte temporale în eradicarea sărăciei: „Cele opt Obiective de Dezvoltare ale Mileniului vizează printre altele reducerea la jumătate a sărăciei extreme, stoparea extinderii epidemiilor şi bolilor HIV/SIDA, dar şi furnizarea serviciilor de educaţie primară universală în rândul populaţiei Lumii a treia (4)”. Şi toate acestea trebuie realizate până în 2015!
Ceea ce poate părea surprinzător este faptul că, prin modul în care a fost construită, actuala agendă a ONU are o dublă menire. Pe de o parte de a susţine populaţia anumitor ţări de a ieşi din zona sărăciei (extreme), iar pe de altă parte de a ajuta organizaţia însăşi. Discursul secretarului general al ONU, Kofi Annan, la Summitul Mondial din septembrie 2005, lasă să se înţeleagă în mod evident acest lucru atunci când afirmă că Agenda 2015 trebuie privită de asemenea ca „o şansă pentru a revitaliza însăşi Organizaţia Naţiunilor Unite”(5).
(c) O consecinţă majoră a foreign aid este politizarea excesivă atât în Occident cât mai ales în ţările beneficiare. Frecvenţa şi intensitatea conflictelor interne în multe din aceste ţări (Indonesia, Malaysia, Liban, Uganda, Somalia sau Nigeria) sunt adesea efectul unei politizări exacerbate a societăţii. Nu întâmplător, bătălia pentru puterea politică (şi implicit, cea economică) s-a transformat în prelungite războaie civile. Există numeroase exemple de ţări în care puterea se câştiga şi se menţinea cu ajutorul armelor. În acest context, devine explicabil de ce în multe ţări au ajuns la putere lideri care erau mai apropiaţi, în preferinţele lor politice, de regimurile socialiste decât de cele capitaliste (vezi Bauer, 1981:89). Prin urmare, liderii politici din ţările subdezvoltate solicitau (şi continuă să solicite) fonduri financiare de la guvernele occidentale pentru realizarea a două scopuri prioritare: pe de o parte, satisfacerea propriilor interese economice şi de putere, iar pe de altă parte promovarea şi întreţinerea practicilor sistemului economic socialist. Aşa se face că, la mai bine de 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului şi al colapsului cvasi-general al comunismului, menţinerea practicilor socialiste în multe din ţările Lumii a Treia pe seama contribuabilului capitalist reprezintă, fără îndoială, sfidarea ultimă afişată de (poate prea devreme) proclamat-defunctul sistem socialist!
(d) Ajutorul financiar instrumentat de organismele Naţiunilor Unite nu are ca destinatar final acel individ/familie care se confruntă în mod real cu problema subzistenţei. Acesta ajunge la guvernanţii acelei ţări şi ale căror politici de cheltuiere a banului occidental au ca axă prioritară satisfacerea intereselor personale şi de grup: de la construirea unor proiecte megalomanice – aeroporturi, ample platforme industriale cu o rentabilitate precară, universităţi de tip occidental ai căror absolvenţi nu au cum să-şi găsească un loc de muncă în ţară – până la creşterea averilor personale plasate în străinătate, prin achiziţionarea de numeroase active – imobile în zone de lux, deschiderea de conturi bancare, cumpărarea de maşini scumpe.
Exemplul, poate printre cele mai ilustrative, este cel al fostului dictator al Zairului (actualmente, Republica Congo), Mubutu Sese Seko. Acesta a fost preocupat constant de creşterea averii personale, care în 1984 se ridica la aprox. 5 miliare de dolari. Poate părea surprinzător pentru unii, dar aceasta era exact cam cât se ridica datoria externă a ţării în acel moment. Mai mult, în timp ce guvernul său se confrunta cu imense probleme în rambursarea împrumuturilor către Belgia (de altfel, faţă de care a intrat în incapacitate de plată în 1989), Mobutu se lăuda cu o flotă de invidiat de limuzine Mercedes cu care se plimba între numeroasele sale palate. Iar când banii nu sunt furaţi de liderul ţării, vor exista cu siguranţă destule ministere, oficiali publici şi alţi birocraţi care vor dori şi ei o parte din fondurile primite şi pe care trebuie să le gestioneze.
Acum vine o intrebare de nota 10: Nu-i asa ca vina lipsei de performanta economica in multe tari africane nu se afla doar in ograda proprie? Oriunde in lume, dupa cum ne invata si morala crestina, cel ce primeste pestele uita sa mai faca undita! Iar pestele in Africa nu mai este prins de localnici, ci daruit mai mult de Occident.
(e) spre deosebire de granturile ONU, împrumuturile externe promovate de BM şi FMI sunt de fapt ajutoare financiare ce trebuie rambursate pe termen scurt sau mediu. Acestea au ajuns chiar să fie denumite „împrumuturi odioase” deoarece banii sunt furaţi de guvernanţi şi clientela lor politică, iar populaţia este obligată să suporte o povară fiscală suplimentară pentru a fi rambursaţi (vezi Shleifer, 2009:383). Şi, dacă privim retrospectiv, nu prea există ţări care să se mândrească că şi-au pavat drumul dezvoltării (doar) cu împrumuturi externe de la organismele financiare internaţionale!
(f) Deşi aspru criticat în vremurile sale, Peter Bauer a avut dreptate: ajutorul financiar extern a eşuat în atingerea principalului său obiectiv – eradicarea sărăciei şi relansarea economică. Astăzi, „în locul Zidului Berlinului, ne confruntăm cu Zidul Ajutorului Extern, în spatele căruia popoarele sărace ar trebui să evadeze din sărăcie cu ajutorul unei planificări internaţionale de tip colectivist” (Easterly, 2006b). În loc să permitem pieţelor şi societăţilor să prospere prin intermediul libertăţii economice – de altfel, reţeta de succes prin care economiile occidentale s-au dezvoltat – săracii lumii trebuie să accepte reţetele colectiviste ale experţilor internaţionali pentru a „scăpa” de neajunsurile subdezvoltării.
Aviz amatorilor (sau profesionistilor) de noi experiente colectiviste!
