Pe Youtube a aparut o parodie nostima "Au, BANCA mea!" intrepretata de cunoscutul Radu Gheorghe.
Desi descrie destul de fidel cele intamplate pana sa vina criza, nu pot sa nu observ cum putem face noi, romanii, bascalie de vremurile grele pe care le traim! Va mai amintiti de "Dansul pinguinului" executat de grevistii din fata Guvernului care parca uitaseră pe moment pentru ce veniseră ? Se inscrie in acelasi registru mioritic...
'Om invata pana la urma ceva din toate astea?
vineri, 6 ianuarie 2012
miercuri, 4 ianuarie 2012
De la Krugman citire: nimeni nu intelege deficitul bugetar!
Chiar de 1 ianuarie, Paul Krugman isi varsa offf-ul in Ney York Times. Iar acest offf (offf, mai, mai!) este legat de faptul ca nimeni, in afara de el, of course, nu prea intelege cum vine treaba cu deficitul bugetar. De ce acesta nu e rau, ci mai degraba bun! De ce nu trebuie privita problema imprumuturilor statului in mod similar cu cea a imprumuturilor unei familii obisnuite! etc... Sursa aici.
Spune Krugman, referitor la ultima problema: "First, families have to pay back their debt. Governments don’t — all they need to do is ensure that debt grows more slowly than their tax base. The debt from World War II was never repaid; it just became increasingly irrelevant as the U.S. economy grew, and with it the income subject to taxation."
Deci, spre deosebire de familii care trebuie sa isi adapteze (a se citi "reduca") cheltuielile de consum prezente (si viitoare) pentru a-si plati datoriile, guvernul nu trebuie sa-si faca asemenea griji! Atata timp cat datoria publica va creste intr-un ritm mai lent decat masa impozabila, toata datoria de care vorbim se va plati din taxe si impozite bine merci, iar in cativa ani (sau cel mult decenii) se va stinge. Eventual. Prin urmare, guvernul poate sa cheltuiasca oricat, cu conditia sa asezoneze cheltuielile angajate cu prelevarea de impozite.
Rationamentul de mai sus pare a fi solutia miraculoasa de a jongla printre "tarele" economiei, printre principiile si legile economice fundamentale. Si, nu stiu din ce motiv, noi ceilalti nu reusim sa patrundem asa adanc in strafundurile gandirii krugmaniene pentru a ne adapa cu noile strafulgerari ale intelighentiei sale!
Pai, ar fi cateva motive serioase, sa nu dam curs invitatiei, chiar daca vine de la un Nobel-ian.
Veniturile in economie (si deci "masa impozabila" a lui Krugman) nu pot creste decat daca productivitatea factorilor de productie va avea un trend ascendent. Adica, daca sectorul privat va fi lasat sa produca si sa inoveze pentru a aduce pe piata mai multe bunuri si servicii. Adica, interventionismul statului sa fie tot mai mic. Ori atata timp cat statul doreste sa extraga si sa cheltuiasca o parte tot mai mare din venitul national, nu prea exista sanse de dezvoltare economica si, pe cale de consecinta, nici baza de impozitare mai mare.
Sa facem un exercitiu de logica! Sa presupunem ca, pentru a-si finanta cheltuielile tot mai mari, statul decide sa creasca impozitele pana la 80%. Sau, de ce nu, pana la 100%. Sa impoziteze tot ce misca, vorba aceea: daca-i musai, ne conformam cu placere! Adica din 100 lei venit, populatia si firmele sa nu mai cheltuiasca nimic si sa-i "doneze" obligatoriu statului. Rezultatul va fi nefast nu doar pentru cei impozitati, ci chiar si pentru stat! Pentru ca stimulentele vor fi defavorabile muncii pe principiul decat sa muncesc degeaba, mai bine stau degeaba. Sau mor. Sau plec altundeva unde rezultatele muncii mele sunt impozitate mai putin. Iar, in final statul respectiv se va alege cu tot mai putin bani!
Lucrurile aceste sunt extrem de simple si logice. Economistii au dezvoltat diferite concepte teoretice (gen efectul de evictiune sau crowding-out) care sa ilustreze efectele negative ale interventiei guvernamentale si cresterii deficitului bugetar asupra economiei reale. Dar, pana la urma, totul este de bun simt!
Krugman, in continuare: "Second — and this is the point almost nobody seems to get — an over-borrowed family owes money to someone else; U.S. debt is, to a large extent, money we owe to ourselves. This was clearly true of the debt incurred to win World War II. Taxpayers were on the hook for a debt that was significantly bigger, as a percentage of G.D.P., than debt today; but that debt was also owned by taxpayers, such as all the people who bought savings bonds. So the debt didn’t make postwar America poorer. In particular, the debt didn’t prevent the postwar generation from experiencing the biggest rise in incomes and living standards in our nation’s history."
Aici am doua contra-argumente.
Spune Krugman, referitor la ultima problema: "First, families have to pay back their debt. Governments don’t — all they need to do is ensure that debt grows more slowly than their tax base. The debt from World War II was never repaid; it just became increasingly irrelevant as the U.S. economy grew, and with it the income subject to taxation."
Deci, spre deosebire de familii care trebuie sa isi adapteze (a se citi "reduca") cheltuielile de consum prezente (si viitoare) pentru a-si plati datoriile, guvernul nu trebuie sa-si faca asemenea griji! Atata timp cat datoria publica va creste intr-un ritm mai lent decat masa impozabila, toata datoria de care vorbim se va plati din taxe si impozite bine merci, iar in cativa ani (sau cel mult decenii) se va stinge. Eventual. Prin urmare, guvernul poate sa cheltuiasca oricat, cu conditia sa asezoneze cheltuielile angajate cu prelevarea de impozite.
Rationamentul de mai sus pare a fi solutia miraculoasa de a jongla printre "tarele" economiei, printre principiile si legile economice fundamentale. Si, nu stiu din ce motiv, noi ceilalti nu reusim sa patrundem asa adanc in strafundurile gandirii krugmaniene pentru a ne adapa cu noile strafulgerari ale intelighentiei sale!
Pai, ar fi cateva motive serioase, sa nu dam curs invitatiei, chiar daca vine de la un Nobel-ian.
Veniturile in economie (si deci "masa impozabila" a lui Krugman) nu pot creste decat daca productivitatea factorilor de productie va avea un trend ascendent. Adica, daca sectorul privat va fi lasat sa produca si sa inoveze pentru a aduce pe piata mai multe bunuri si servicii. Adica, interventionismul statului sa fie tot mai mic. Ori atata timp cat statul doreste sa extraga si sa cheltuiasca o parte tot mai mare din venitul national, nu prea exista sanse de dezvoltare economica si, pe cale de consecinta, nici baza de impozitare mai mare.
Sa facem un exercitiu de logica! Sa presupunem ca, pentru a-si finanta cheltuielile tot mai mari, statul decide sa creasca impozitele pana la 80%. Sau, de ce nu, pana la 100%. Sa impoziteze tot ce misca, vorba aceea: daca-i musai, ne conformam cu placere! Adica din 100 lei venit, populatia si firmele sa nu mai cheltuiasca nimic si sa-i "doneze" obligatoriu statului. Rezultatul va fi nefast nu doar pentru cei impozitati, ci chiar si pentru stat! Pentru ca stimulentele vor fi defavorabile muncii pe principiul decat sa muncesc degeaba, mai bine stau degeaba. Sau mor. Sau plec altundeva unde rezultatele muncii mele sunt impozitate mai putin. Iar, in final statul respectiv se va alege cu tot mai putin bani!
Lucrurile aceste sunt extrem de simple si logice. Economistii au dezvoltat diferite concepte teoretice (gen efectul de evictiune sau crowding-out) care sa ilustreze efectele negative ale interventiei guvernamentale si cresterii deficitului bugetar asupra economiei reale. Dar, pana la urma, totul este de bun simt!
Krugman, in continuare: "Second — and this is the point almost nobody seems to get — an over-borrowed family owes money to someone else; U.S. debt is, to a large extent, money we owe to ourselves. This was clearly true of the debt incurred to win World War II. Taxpayers were on the hook for a debt that was significantly bigger, as a percentage of G.D.P., than debt today; but that debt was also owned by taxpayers, such as all the people who bought savings bonds. So the debt didn’t make postwar America poorer. In particular, the debt didn’t prevent the postwar generation from experiencing the biggest rise in incomes and living standards in our nation’s history."
Aici am doua contra-argumente.
Unul tine mai degraba de polemica "academica". Poate deficitul american de care vorbeste Krugman nu a facut americanii mai saraci, dar cu siguranta i-a impiedicat sa fie mult mai bogati decat ar fi fost in lipsa acestuia. Oricine valideaza analiza mea de mai sus, va fi cu siguranta de acord cu acest lucru! In plus, ar fi o eroare desprinderea unei corelatii pozitive intre marimea deficitului bugetar si nivelul de trai. Pentru iubitorii de evidente empirice, uitati-va la cat "de bine" o duc cetatenii din tarile din UE cu cele mai ridicate niveluri de indatorare publica!
Un altul tine de o abordare mai riguroasa. Situatia "datoria publica = noi suntem indatorati fata de noi insine" nu e chiar asa de neutra asa cum o descrie Krugman. Pentru ca impozitele stoarse de la noi si varate in buzunarele statului inseamna de fapt scoaterea unor resurse financiare din afara calculului economic. Adica in loc de chivernisirea (scuzati arhaismul!) si cheltuirea banului muncit din greu nu mai este facuta de proprietarul lor de drept - in conformitate cu nevoile sale concrete, ci de mofturile si interesele arbitrare ale birocratilor care decid (fie ca e nevoie sau nu) sa construiasca terenuri de sport unde nu sunt copii, sa schimbe borduri cand noi avem nevoie de canalizare etc etc. Iar aceasta ingerinta in mersul normal al economiei inseamna de fapt o risipire a resurselor economice rare. Adica, in final, societatea nici macar nu va beneficia de acelasi volum de bunuri si servicii utile satisfacerii nevoilor. Poate ca PIB-ul ar putea fi valoric acelasi, insa prin producerea unor bunuri (precum borduri si terenuri) inutile, volumul de bunuri ce satisfac nevoile reale ale publicului va fi cu siguranta mai mic. Este ca si cum cu 100 de lei in loc sa produci 50 de paini cerute de oameni, vei produce 40 de paini si 10 borduri, chiar daca ultimele nu intra in sfera nevoilor noastre.
Deci, as putea sa-i raspund lui Krugman astfel: ba da, deficitul chiar i-a facut pe americani mai saraci!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)